Rareori mi se întâmplă ca așteptările să fie întrecute de realitate. Asta poate și din cauza profesiei mele de jurnalist. Iată că acest lucru mi s-a întâmplat luni, 20 februarie, atunci când am acceptat invitația de a păși în sala mică a Teatrului Tudor Vianu unde urma să se joace Trei frați gemeni venețieni , o comedie a lui Antonio Mattiuzzi Colatto, un autor mai puțin cunoscut marelui public…
Trebuie spus de la început că m-a surprins plăcut tinerețea actorilor , unii părând că încă nu au părăsit băncile gimnaziului. Asta nu înseamnă că jocul le-a trădat în vreun fel vârsta, ba dimpotrivă…
Piesa, cu puternice accente din Commedia dell’ arte este plină de dinamism . Schema generală a scenariului – canovaccio – a tinerilor îndrăgostiți, cu părinți bătrâni și obsedați de regulile moralității , alături de o pereche de slugi istețe și viclene, cinstite sau mai puțin cinstite, personaje implicate într-o puzderie de peripeții și neînțelegeri, care în final se împacă unii cu alții pentru ca totul să se termine cu bine. Conform legilor firești ale naturii, eroii principali se căsătoresc, părinții lor sunt fericiți ca și slugile care își slujesc mai departe stăpânii, încurcați la rândul lor în ițele dragostei …
Pe această temă generală este brodată oarecum și povestea de față. De remarcat însă că de data aceasta , în Trei frați gemeni venețieni , fiecare personaj apare cu identitatea sa, aducând noutatea și neprevăzutul în spectacol, ceea ce nu îi oferă spectatorului deloc timp de a se plictisi. Uneori scenele par a se se juca pe ” repede înainte” tocmai pentru a exersa receptivitatea spectatorului.
După cum știm , de obicei la teatru actorul trebuie să intre în pielea unui personaj. Acest lucru devine infinit mai greu pentru el atunci când este vorba de un personaj multiplu, ca în cazul de față. Într-un asemenea context personajele redate de actor nu pot apărea în același timp pe scenă din motive evidente. Motiv pentru care lucrurile sunt cu atât mai interesante , rolurile multiple oferind șansa unui recital de virtuozitate artistică din partea interpretului, pe de-o parte, dar și ocazia regizorului de a găsi variantele cele mai fericite de a pune în valoare fiecare personaj din cele trei, care , deși sunt jucate de un același actor, nu trebuie să-i inducă spectatorului senzația de blazare.
Cosmin Crețu face un rol magistral reușind să ne surprindă în pielea fiecărui personaj, înfățișându-ne, de fiecare dată altfel caracterul, temperamentul, mimica fiecăruia din cei trei frați Zanetto, ce nu s-au revăzut de o viață, și pe care destinul i-a adus în același timp în același loc .
Destinul are simțul umorului în cazul de față , aducând la Paris, în acelaşi han, pe cei trei gemeni aflaţi în căutarea iubirii sau rătăciți din cauza ei. Într-o sarabandă a încurcăturilor, fiecare dintre fraţi este luat drept un altul. Pentru cei din scenă Zanetto (numele pe care-l poartă fiecare din cei trei frați gemeni) pare că şi-a ieşit din minţi, comportându-se extrem de ciudat , dorind să ia de soţie trei femei deodată!? Ceea ce nu ştie nimeni este că Zanetto e mereu un alt frate…
Tensiunea crește gradual ajungând ca la final să tulbure total apele …Dar evident confuziile sunt clarificate rând pe rând şi toate cuplurile îşi regăsesc fericirea.
O comedie spumoasă care va stârni hohote de râs surprinzând și prin câteva recitaluri de excepție ale unora dintre actori. Memorabilă mi s-a părut scena lui Arlechino, valetul lui Zanetto Venețianul, care conform butadei ”să prinzi muște”, de data aceasta el o face la modul propriu, într-un moment exemplar de pantomimă.
Surprinzător, dacă nu magistral este însă jocul lui Cosmin Crețu care trece de la un registru actoricesc la altul, cu o ușurință de nedescris. Datorită lui cei trei Zanetto nu par să semene deloc, în niciun punct cardinal al personalității lor.
Zanneto din Bergam, salvat de la prostie de fiecare dată de către valetul său, Scapino ( uneori chiar și în budoar ), nu are nimic comun cu Zanetto Marinarul, cel care nu poate sta cu gâtul neumezit de alcool , deseori mitocan cu femeile, ce are totuși înlăuntrul său ceva omenesc , un dram de dragoste ce așteaptă să fie descoperit. Și în sfârșit Zanetto Venețianul, cel îndrăgostit lulea de cocheta Angelique arată cât de mult s-a maturizat Cosmin Crețu despre care cândva scriam că nu-l văd jucând altceva decât roluri de Feți frumoși, cavaleri și tineri îndrăgostiți.
Trei frați gemeni venețieni deși nu este o piesă grea, mi-a revelat însă profesionalismul acestui grup de actori de care Cosmin îmi vorbea atât de frumos… Actori cărora ( cu jenă o spun!) le-am urmărit pentru prima dată evoluția. Și în semn de recunoștință pentru jocul lor care m-a făcut cu adevărat să evadez într-o lume creată de ei, am să le citez numele: Anca Pascu, Oana Maria Dragnea, Evelyn Marcu, Ana Maria Negoescu, Sorin Aiurel Sandu, Șerban Chițu, Sebastian Ghiță, Daniel Nuță, Eugen Stoian , la care se adaugă întreaga echipă ce a stat dincolo de culise pentru ca spectacolul să fie o reușită.
De notat că din text nu lipsesc nici aluziile ( cu tentă subversivă), la situații sociale și politice actuale , detaliu care adaugă un strop de savoare și de anecdotic piesei.
Spectacolul “Trei frați gemeni venețieni” mai are însă și o altă mare calitate, oferindu-ne adevărata lecție de viață, aceea că iubirea este singura forță a Universului capabilă să ne împlinească .
Ar mai fi de spus că acest comic de situaţii din piesă vine dintr-un anume legământ de familie făcut de către cei trei frați…Dar pe care nu vi-l voi dezvălui, ci vă voi lăsa să îl aflați singuri mergând la această piesă ce cu siguranță vă va face să uitați de calculatoare, SMS-uri și de tastele telefonului mobil!
La final n-aș mai putea face altceva decât să aplaud și să mă simt încântat de ideea că am acceptat invitația de a merge din nou la Teatru, chiar din partea directorului acestuia, Cosmin Crețu.
(Florian Tincu)