Preacuvioși și preacucernici părinți,

Preacuvioase maici și iubiți credincioși,

 

Iudeea, anii 30. Oamenii își trăiau tihnit viața oferită în dar de Dumnezeu, fericiți să-și câștige netulburați pâinea. Doar marșurile unor trupe romane, care străbăteau din când în când drumurile prăfuite ale Țării Sfinte, trădau lăcomia nepotolită a unora pentru pământuri străine. Pe atunci oamenii voiau pământ. Cât mai mult pământ!…

Domnul Iisus Hristos intră triumfal în Ierusalim. Se auzise de mult că are puteri miraculoase! Și-a adunat și o ceată de discipoli. Locuitorii Ierusalimului tresar înviorați din amorțeală și, în ființa lor umilită prea tare de către romani renaște, pentru o clipă, sentimentul național. Poate că El îi va elibera?!… Tot Și-a dovedit El, de atâtea ori, dragostea față de… semeni. Câteva ceasuri chiar au „crezut” cu toții în El, dar… ce spune Acesta?! „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta...”? (In. 18, 36), iar menirea Sa este să facă „lucrările Tatălui Său…”? (In. 10, 37) Rumoare! Dezamăgire și orgoliu rănit! Cine Se crede El?!… Oferta este clară: rege sau nimic! A ales moartea. Și L-au omorât. Sperau ei… de tot. 

După numai trei zile, însă, Hristos a înviat și mulți au crezut în El. Și-au dat seama că nu trebuia să-L omoare și „I-au mai dat o șansă” – tot ei Lui!… Apoi au clădit o lume în care I-au făcut și Lui loc. Ba, o vreme chiar au încercat să-I urmeze și poruncile. Curând, însă, egoismul din om a făcut iar crize de naționalism, de arivism, de putere, de comoditate și de orgolii de tot felul, care s-au soldat cu convulsii sociale, invazii și războaie, marcând eșuarea statului de tip creștin. Biserica, victimă și ea vremurilor și ocârmuită de oameni-prizonieri acelorași ambiții și slăbiciuni, s-a pulverizat, cu timpul, în sute de bisericuțe, fiecare cu pretenția că celelalte L-au omorât din nou pe Domnul; eventual… de tot!

În fața acestei degringolade generale și lipsiți până și de cel mai elementar reper sfânt, lumea se hotărăște să scape iar de Dumnezeu. Și, în dorința sa de emancipare, omul inventează Umanismul, Iluminismul, Raționalismul, după care ideologiile de tot felul: Materialismul, Marxismul, Fascismul, Comunismul, iar mai nou Neomarxismul, pentru că − nu-i așa? − vidul lăsat de Dumnezeu trebuia umplut cu ceva!… Așa a ajuns omul singur; copil al nimănui. Ca un tânăr plecat de-acasă prea devreme și prea disperat să-și făurească viața de capul lui: fără „Tata” (Dumnezeu) și fără „mama” (Biserică). Ba încă, unul dintre rebelii veacului, Nietzsche, chiar Îi proclamă oficial moartea lui Dumnezeu! Și mulți s-au grăbit să-L „înmormânteze” din nou. Pentru a câta oară?! Dar, nu… de tot!

Dornic să demonstreze că se poate descurca și fără El, omul calcă în picioare tot ce avea mai sfânt – religie, natură, bun simț −, parvine economic și eșuează moral lamentabil. Mutilează ireversibil mediul înconjurător, în dorința de a-i forța limitele, și își siluiește violent propria natură umană: își omoară preventiv copiii, sub pretextul că sunt prea mulți, sau că nu s-au născut (încă); își ucide prea devreme bătrânii, ca să nu mai împovăreze sistemul public de pensii sau să ajungă să se chinuiască inutil (eutanasia); își procură garderobă dublă, pentru când s-o hotărî dacă e bărbat, femeie sau de alt… gen; se „împerechează” oricum și la întâmplare, pentru că „dragostea” e virtute cardinală, nu-i așa?! Ce mai?… Crede că s-a eliberat, în sfârșit, de orice „prejudecată”, dar s-a trezit în brațele ideologiei neomarxiste. Și, ca să nu se recunoască rob acesteia, o numește, fudul, „progresism”! 

În goana lăcomiei de stăpânire, marile puteri s-au întrecut în cursa înarmării cu toate armele convenționale posibile. Care poate ucide de cât mai multe ori lumea! Numai că, ce să vezi? S-au înarmat… degeaba! Acum poligoanele și câmpurile de luptă nu mai sunt „rentabile”. Într-o lume ultra-materialistă, conflictele militare ar provoca prea multe pagube… materiale, iar materia – vorba aceea – e dumnezeul lor! De ce să mai bombardezi lumea, când poți să o cucerești și altfel? Așa s-au inventat… laboratoarele. Laboratoarele sunt încăperile acelea unde se fac experimente pentru, împotriva și, mai nou pe… oameni. Democrația este un joc și… gata cu joaca! Lumea mai trebuie și condusă! și-au zis cei care se cred îndreptățiți să zică și să facă orice. Păi ce, oamenii chiar au crezut că pot face orice, oricând și oricum? Sunt prea imprevizibili! Și prea mulți! Sunt prea liberi! Sunt prea… OAMENI! Așa nu se mai poate… 

Și astfel a fost reinventată și moartea! După ce a fost omorât Dumnezeu, acum moartea ne vânează și pe noi. Cu sutele de mii! Au fost două războaie mondiale cu arme convenționale, dar acum lumea a „evoluat”! Acum războiul este… biologic. Și economic. Nu mai este doar despre pământ, ci și despre resurse, despre finanțe, despre putere, despre supremație economică…

 

Anul 2020. Lumea s-a oprit în loc. A murit, parcă! Pe stradă abia dacă mai trece câte un om, singur, cu privirea în jos. Unde este „Lumea Nouă”, creată în ciuda și în disprețul chipului și asemănării lui Dumnezeu? Unde sunt oamenii? Aceia care L-au omorât până și pe Dumnezeu o dată, și încă o dată, și de câte ori au vrut ei, pentru că prea le-a stat în cale? L-au omorât o dată fizic, acum 2000 de ani, și apoi L-au tot căsăpit continuu, până când s-au „eliberat” de El și au ajuns să se creadă ei dumnezei… 

Este Paștele, și unii așteaptă ca Domnul să învieze din nou. Va mai învia anul acesta, oare, sau moartea care bântuie acum pe străzi Îl va omorî și pe El? „Unde este Dumnezeul vostru?” ne întreabă acum necredincioșii. „Păi, nu L-ați omorât?! De ce ne întrebați pe noi?!” răspundem mirați. „Este Paștele și ne gândeam că, poate, va… învia din nou!” se prefac ei încurcați. „Ne întrebați pentru că acum aveți nevoie de El, sau ca să-L omorâți… de tot?” 

Dragii mei,

Hristos a înviat de fiecare dată când a fost „omorât” în istorie, și înviază la fiecare Paști, dar se pare că în ultima vreme omul a întrecut orice măsură; omul acela în combinezon alb și mascat, care se joacă în laborator de-a… dumnezeul. De fapt, Domnul nici n-a murit vreodată, doar că acum a început să dea semne că Își pierde răbdarea cu noi. L-am crezut mort de prea multe ori și ne-am grăbit să Îi luăm locul. Ne-a tolerat îngăduitor de fiecare dată, sperând să înțelegem într-o zi că nu putem reuși fără El. Omul, însă, luându-și ca model Răul suprem, pare hotărât, de data aceasta, să nu mai dea înapoi nicicum! Se arată extrem de insistent și, între timp, a prins și drag de tronul planetei. Dacă ar mai descoperi și secretul nemuririi, pe care Domnul l-a ascuns cu grijă în „pomul vieții!…” (Fc. 3, 22) Acum este care pe Care omoară… de tot!

Așadar, va mai învia Hristos anul acesta? Într-o lume golită de oameni, dar plină de sânge? Cu bisericile zăvorâte și cu armata pe străzi? Cu oamenii închiși în casă de frica VIR…usului? Cu pământeni îmbrăcați în „cosmonauți” și cu monștrii deghizați în semeni de-ai noștri? Cu noi îngrijorați de ce-au să-I mai facă aceștia Domnului, dacă va mai îndrăzni să învieze și de data asta?…

Scriptura spune că Dumnezeu este, și atât − „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieș. 3, 14). Apoi, ne încredințează că El, de fapt, nu a murit niciodată, pentru că El nici nu poate să moară − „Acelea vor pieri, dar Tu vei rămâne… Tu același ești, și anii Tăi nu se vor împuțina” (Ps. 101, 27-28). Cât ne privește pe noi, trestiile bătute de vântul celor ce iarăși I-au pus gând rău lui Dumnezeu (și… nouă), ne îmbărbătează asigurându-ne: „Niciun păr din capul vostru nu va pieri. Întru răbdarea voastră, vă veți dobândi sufletele voastre!” (Lc. 21, 18-19).