copii scoala sistem de invatamantDe curând jurnaliștii de la ”Adevărul” publicau niște însemnări ale unei tinere profesoare de limbi străine,  Maude Rea Parkinson care în 1889 a ajuns în România unde a rămas până la 1911 când declanșarea Primului Război Mondial a obligat-o să se întoarcă în ţara natală, Irlanda. Acolo şi-a scris amintirile, singura sa încercare memorialistică, volum apărut în 1921 şi republicat în 2014 în ţara noastră „Douăzeci de ani în România“ (1889-1911).

Maude Parkinson a petrecut mult timp în apropierea familiilor influente ale epocii, cunoscându-l chiar şi pe Take Ionescu căruia, ajuns Ministru al Instrucţiunii, îi sugera, bazându-se pe experienţa ei şi pe observaţiile privitoare la şcoala românească, câteva idei de reforme de care acesta se pare că ar fi ţinut cont. Dar dincolo de asta irlandeza surprinde obiceiurile privind educația tinerilor în acea epocă cât și modul în care părinții elevilor relaționau cu profesorii pentru ca odraslele lor să primească la sfârșitul școlii o diplomă…

Lipsa de cărţi în limba română

O primă observaţie făcută de profesoară în privinţa învăţământului din România la 1900 este faptul că, în perioada recoltei, în zonele rurale, absenteismul era extrem de ridicat, lucru trecut însă cu vederea. Educaţia era gratuită şi obligatorie până la primele patru clase, însă învăţământul de stat era mai mult pentru clasa de mijloc, pentru că familiile bune îşi duceau copiii la şcoli private sau le făceau educaţia la domiciliu. Profesoara remarcă însă hibele sistemului de învăţământ chiar şi în cazul şcolilor private din Capitală, foarte căutate. „Copiii români sunt dezavantajaţi. Limba lor maternă este complet neglijată, lecţiile fiind predate, de regulă, în franceză. În plus, au ore de engleză şi germană şi, uneori, de latină şi greacă“, scrie Maude Rea Parkinson în volumul „Douăzeci de ani în România“. Acesta are şi o explicaţie pentru învăţământul în limba franceză, respectiv lipsa unor cărţi bune în limba română care să trateze subiectele din programa elevilor. Lipsa cărţilor ducea la situaţii hilare. Cum elevii români nu iubeau limba germană şi nu cunoşteau suficientă pentru a învăţa în această limbă, literatura germană se preda în franceză, iar la examenul de stat, elevii erau ascultaţi în româneşte.

O baie pe picioare la două săptămâni

Ca şi acum, copiii aveau foarte multe materii în programă, iar timpul abia le ajungea pentru a-şi face temele şi exerciţiile scrise, în toate limbile predate la şcoală. La şcolile private, orele puteau începe la 8 dimineaţa şi se puteau termina la ora 18.00, cu o scurtă pauză de prânz şi odihnă. În tot acest interval nu existau ore de mişcare în aer liber, astfel că elevii erau „plăpânzi şi sfrijiţi“. Într-o şcoală celebră din Bucureşti, exerciţiile fizice, aerul liber şi baia erau complet necunoscute. O dată la două săptămâni, copiii din mai multe clase erau adunaţi în sala de odihnă, unde guvernanta germană le supraveghea spălatul pe picioare cu toată solemnitatea cuvenită! Aceasta era singura concesie făcută curăţeniei pentru că, fireşte, riscau să răcească dacă li s-ar fi permis mai multe abluţiuni!“, notează autoarea. Când Take Ionescu a introdus obligativitatea băilor în toate şcolile şi a unei ore zilnice de plimbare, schimbările nu au fost bine primite nici de directorii de şcoli şi nici de copii.

Examene aranjate

 Profesoara a fost uluită de modul în care decurgeau examenele de absolvire, care se ţineau în luna iunie, atât la şcolile de stat, cât şi cele private. „Rudele şi prietenii elevilor fuseseră invitaţi să asiste şi erau prezenţi în număr mare. A venit o clasă care trebuia examinată la gramatica limbii germane, dar, spre marea mea uimire, profesorul a pus doar două întrebări care au fost adresate, pe rând, fiecărui elev din clasă. Cum primul elev a răspuns corect, toate celelalte răspunsuri au fost, desigur, corecte, căci fiecare elev examinat tocmai auzise răspunsul celui de dinaintea lui“, a notat profesoara. Explicaţia oferită de directoarea şcolii respective a fost că „face o impresie aşa de proastă dacă elevii nu răspund corect!“ Un alt aspect considerat diferit faţă de sistemul englez, de exemplu, era cel al vacanţelor, foarte lungi: trei săptămâni de Crăciun, două de Paşte, între trei luni şi trei luni şi jumătate vara, precum şi numeroasele libere de sărbătorile religoase „care se respectă cu sfinţenie“.

Cadourile pentru profesori

 „La unele şcoli, ziua numelui directoarei este considerată zi de sărbătoare. Fiecare copil contribuie, în mod obligatoriu, cu o sumă de bani la cadoul care trebuie oferit“, scrie Maude Rea Parkinson care subliniază şi faptul că elevii erau mustraţi dacă întârziau cu banii. „Se adună astfel o sumă mare, iar cea care primeşte cadoul este foarte mulţumită, pentru că primeşte, după dorinţa inimii, un cadou foarte practic şi foarte frumos. Îmi amintesc că am văzut un asemenea cadou constând din trei covoare de fabricaţie românească, cu un model deosebit“, scrie, parcă din prezent, profesoara care a petrecut 20 de ani în România. În schimbul darului, copiii primeau bomboane şi o zi liberă.

După toate cele de mai sus nu are de ce să ne mai mire proastele obiceiuri ce se perpetuează la noi de 100 de ani și mai bine, un sistem educațional care și atunci  ca și astăzi era guvernat de puterea banului, de influențele politice, de ipocrizie, corupție și incompetență…

(sursa: adev.ro)

 

1 COMENTARIU

  1. Cine este individa? Nu cred că opinia ei reflectă realitatea întregului învățământ românesc de atunci cum nu reflectă nici realitatea de acum. Uităm de performanțele învățământului românesc, nu vorbim cum ar trebui și cât ar trebui despre olimpici despre performanța de a obține 10 (zece) la examene, sau medii anuale, nu vorbim despre cadre didactice care și-au dedicat întreaga viață educării generațiilor de elevi, nu vorbim despre realizările, viața sau dramele lor, ale cadrelor didactice, unii dintre ei nu au apucat pensia (Dumnezeu să-i odihnească în pace), nu vorbim despre cei care o viață au făcut naveta fie soare, ploaie sau ninsoare, nu vorbim despre activitatea lor la catedră, nu spunem despre pregătirea suplimentară organizată în școli (vedem doar meditațiile pe bani făcute de profesori acasă), nu vorbim despre …….., sunt atât de multe lucruri bune de spus. Nu are cine. Nu are interes sa spună. Cine trebuie să facă asta nu o face, dar face ceva: distruge sistematic și ce a mai rămas bun în sistemul de învățământ românesc.