(Interviu cu vice-președintele Comitetului Paralimpic Român, Ciprian ANTON)

Cel cu care am avut plăcerea să încheg un dialog extrem de interesant este un luptător, declarat, cu viața și surprizele ei, ce de multe ori, după cum veți vedea, nu sunt  deloc plăcute. Ciprian Anton este vice-președintele Comitetului Paralimpic Român și totodată Ambasador al sportului adaptat paralimpic în România. De ce ”paralimpic”? (competiție sportivă creată după modelul jocurilor olimpice, la care participă exclusiv persoane cu dizabilități fizice – n.a.) Pentru că așa cum vă spuneam, viața i-a făcut lui Ciprian o glumă proastă drept pentru care la vârsta de 23 de ani a ajuns imobilizat într-un scaun cu rotile, din care a înțeles, în scurt timp, că-i va fi tovarăș pentru multă vreme de acum încolo…

 Cu timpul, înțelegând noua sa postură,  dispus să facă pariu cu viața demonstrând că merită să mergi până la capăt tânărul a reușit nu numai să depășească handicapul ci chiar să vină și în ajutorul altora…Sportul, marea sa dragoste,Curajul, l-a făut să înțeleagă că viața este o competiție în care răsfățații sorții sunt învingătorii. Este motivul pentru care Ciprian Anton și-a umplut în toți acești ani, vitrina cu o sumedenie de medalii și trofee, participând la tot felul de competiții sportive dedicate celor cu dizabilități…

Dârzenia sa uneori fără limite, eforturile uriașe depuse, dar mai ales  oamenii ce i-au venit în ajutor i-au dat  un nou sens vieții sale. Astfel, scrîșnind din dinți, în lupta sa zilnică cu neputința,  peste ani Ciprian Anton a fost ales în onoranta funcție de vicepreședinte al Comitetului paralimpic Român, o funcție   care l-a  obligat să se pună, la rândul său,  în slujba celor care, ca și el , au trebuit să accepte handicapul de care fiecare dintre ei suferă , făcând din durere  un prieten și nicidecum un dușman.

Reporter: Cine ești dumneata domnule Ciprian …?

ANTON Ciprian: Sunt un tânăr ce a văzut pentru prima dată lumina zilei  la 24 august 1980, în localitatea Sfântu Gheorghe, Județul  Covasna…

Rep: Și de unde pasiunea asta pentru mișcare, pentru  sport…și nu doar pentru unul anume…

A.C. Încă de la vârstă de 7-8 ani, am practicat aproape toate sporturile copilăriei începând cu tenis de masă, carting, handball, fotbal, box, kicbox, lupte libere și spre final judo, sportul pe care l-am practicat aproximativ șase ani. Odată cu practicarea acestei activități în sala de judo, am realizat că mă atrag mai mult sporturile individuale. Tot cam pe atunci  am urmat  și un curs de modeling în Brașov,  pe care însă nu l-am practicat niciodată.

Rep: În CV  scrie că ai fi terminat un liceu cu profil alimentar, de ospătar–barman. De ce nu te regăsim atunci într-o bucătărie , ca ”master-chef” sau preparând coctailuri într-un restaurant de fițe…

A.C: După terminarea școlii profesionale  în care, într-adevăr am studiat meseria de ospătar, de barman și de comerciant,  am plecat în aramată, la Brăila și ulterior în orașul copilăriei mele, la Sfântu Gheorghe, după care am absolvit două cursuri de calificare în domeniul construcțiilor. Și uite așa am ajuns să studiez, timp de șase luni, meseria de zidar-dulgher, în speranța că mă voi angaja în construcții, alaturi de tatăl meu și vom lucra în străinătate, acolo unde  doream, ca tot românul, la vârsta de 20 de ani, să câștig mai mulți bani.

Rep: Și i-ai câștigat…?

A.C: Mai întâi m-am angajat la o firmă de construcții din Brașov unde am lucrat în meseria de zidar, cam aproximativ un an, după care, în martie 2003, m-am angajat la noi în oraș,  în Sfântu Gheorghe,  la o altă firmă de construcții unde am lucrat doar trei zile ca dulgher. Asta pentru că atunci s-a întâmplat nenorocirea …

 Rep: Este ziua care ți-a marcat viața…Ai putea să ne povestești de fapt ce s-a întâmplat, dacă nu te afectează prea mult?

A.C: Obiectivul nostru, al meu ,al tatălui meu  și al colegilor era să decopertăm un acoperiș de azbest. Adică să-l dăm jos, cu grijă…

Era data 19 martie 2003, n-o s-o uit niciodată…Era o dimineață răcoroasă. Imediat, ajunși la servici, ne-am urcat pe schele și am început să desfacem, placă cu placă. Sarcina mea era să desfac acele plăci, să le prind cu o funie și încet-încet să le cobor la sol, unde un alt coleg desfăcea sarcina. Îmi aduc aminte că eram foarte distrat, cântam și făceam glume cu colegii…Timpul a trecut…Eram spre sfârșitul programului de lucru. Într-o fracțiune de secundă am auzit cum una din plăcile pe care stăteam, cedează… Am căzut cu o viteză  ce mi s-a părut amețitoare printre schelele acelei construcții. Degeaba am încercat să mă agăț de ceva … a fost în zadar! Dau filmul înapoi și văd cum zăceam neputincios pe spate și schițam mișcări  în încercarea disperată de a mă ridica în picioare, dar rămâneam lipit de pământ. Tatăl meu a înțeles într-o clipă  că situația era gravă și imediat a sunat la urgențe. A venit salvarea, mi s-a acordat primul ajutor…Mai întâi am mers la spital  în Sfântu Gheorghe, iar mai  apoi am fost transportat de urgență spre Spitalul Județean din Brașov. În drum spre Brașov am făcut două stopuri cardio- respirator , dar  mi-am revenit înainte să fiu resuscitat. Asistentul care ne însoțea mi-a spus că am avut zile și o inimă zdravănă, altfel….

Cred că practicând judo și fiind obișnuit cu căderi și proiectări înalte, organismul meu a făcut față acelei căderi de la înălțimea de aproximativ șapte metri. În Brașov am primit îngrijire de specialitate doar pentru o noapte, după care am fost transportat spre București la spitalul de urgență ”Bagdasar Arsenie”. Îmi  amintesc doar câteva fragmente de atunci…Știu că mă durea tot corpul și era multă lume ce se mișca în jurul meu, iar eu nu înțelegeam nimic din ce se întâmplă. Am fost intubat cu tuburi de drenaj la plămâni pentru că în momentul impactului cu solul mi-am fracturat și trei coaste pe partea stângă, coaste care mi-au perforat plămânii. Vorba aia, un necaz nu vine niciodată singur… Într-un final am ajuns pe secția de neurologie.  Așteptam încordat veștile legate de starea mea de sănătate… Încă nu știam clar ce s-a întâmplat cu mine, de ce sunt imobilizat și de ce părinților mei li se citea groaza pe chip  … Am aflat abia după câteva zile că de fapt am suferit un traumatism vertebro-medular (nivel T8-T9). O veste  care  pentru mine la acel moment nu însemnaa nimic, căci nu știam ce înseamnă.

Rep: Explică-ne diagnosticul care te-a țintuit în scaunul cu rotile…?

A.C:  Practic măduva spinării a fost secționată și de la nivelul leziunii nu mai aveam funcție motorie și  nici sensibilitate. mEram paralizat, mai pe românește … Urma să fiu operat de urgență pe coloană, însă doar după ce mi se vindecau plămânii. La scurt timp după internare, am început să vărs sânge…Motiv pentru care am fost luat de urgență și dus în sala de operație, fiind  diagnosticat cu ulcer bulbo-duodenal, uriaș. Eram foarte slăbit și cu greu am rezistat altor două intervenții chirurgicale pe stomac. Pentru că am stat foarte mult așezat pe spate, în timp, am dezvoltat o rană în zona sacrală (escara) cu diametrul de aproximativ zece centimetri. Acum eram pus în situația de a rezista problemelor cu plămânii, dar și cu  stomacul deschis pentru că tocmai se instalase o infecție locală motiv pentru care  am fost deschis din nou. Era nevoie de grăbirea vindecării… În plus, așa cum vă spuneam, mai  aveam o rană uriașă, la spate, și niște tuburi care ieșeau din mine prin zona plămânilor, stânga, dreapta și la spate pe lângă celelalte câteva tuburi ce-mi ieșeau din stomac. Arătam probabil dezastruos. Eram o relicvă . Înțelesesem că era o situație foarte grea.

Mi-am zis însă că nu aici este capătul drumului.  Încet, încet, am prins puteri…Dar asta după ce am început să mănânc… Adică  după aproximativ cinci– șase luni de spitalizare. Mă gândeam permanent că trebuie să fiu puțin mai independent , chiar dacă nu puteam să mă mișc.

Rep: Când ai început să îți revii cu adevărat?

A.C: Am început mai întâi gimnastica la pat și apoi poziționarea  ortostatică,  la marginea patului. Le mulțumesc părinților mei care mi-au fost alături în fiecare  clipă…Fratele meu și prietenii veneau la mine  în permanență , să mă viziteze și să mă îmbărbăteze. La rândul meu încercam să mă remontez, să gândesc pozitiv de fiecare dată când mă simțeam foarte rău. Nu mai suportam să îmi văd părinții supărați și suferind  pentru mine. Încercam să-i încurajez prin a a le ascunde faptul că mă simțeam foarte rău. Pentru asta glumeam de fiecare dată când erau în preajma mea…Le povesteam numai chestii hazlii…

În spitalul ”Sf. Luca” din București am făcut progrese semnificative, într-un timp relativ scurt. Asta pentru că lucram foarte mult în sala de kinetoterapie.  Intram primul și ieșeam de obicei ultimul! Aici am folosit pentru prima dată orteze de genunchi și am stat în picioare mergând cu cadrul sau în cârje. Făceam multe exerciții de patrupedie … asta înseamnă mersul  în patru labe. Făceam multe  mișcări de trunchi, abdomene…etc. Cu toate complicațiile avute, am fost nevoit să  stau în spital timp de șapte luni jumătate, în București și încă o lună și jumătate în Sfântu Gheorghe.

Rep: Cum te-ai simțit când ai ajuns acasă? Cum ai interacționat cu ceilalți…?

A.C: Da…Într-un final am ajuns și acasă, într-un scaun rulant,  albastru,  mare și urât!  Eram extrem de complexat …Îmi era rușine de vecini, de lumea care mă știa ca pe un tip foarte sociabil, activ și dichisit tot timpul.  Locuiam într-un bloc cu patru etaje, fară lift…Eram nevoit să apelez la vecini să mă ridice până la etajul trei unde locuiam și de aia îmi era extrem de greu. Din acest motiv am preferat să rămân  în casă timp de doi ani, fară să cobor. Coboram doar  dacă  aveam un motiv foarte serios, cum ar fi, controalele medicale…

Rep:  Cum te-ai adaptat totuși , noilor condiții?

A.C: Tata începuse să lucreze în Germania ca dulgher și atunci când avea mai mult timp la dispoziție se interesa de anumite metode de tratament.  Așa ai mei  au strâns banii necesari, din sponsorizări, și în 2005 am ajuns la Munchen pentru investigații amănunțite. Am fost spitalizat  timp de trei zile… Aici mi-au pus diagnosticul final, acela pe care îl știam déjà,  de secțiune medulară, nivel T8-T9.

În același an, prin luna decembrie am fost sunat de o fată, care era membru al fundației ”Motivation”, care m-a invitat să iau parte într-un stagiu de recuperare în Bragadiru – Ilfov.  Era vorba de un stagiu de două săptămâni timp în care trebuia să mă administrez singur, fară însoțitor sau vreun ajutor venit din altă parte. Sincer să fiu, am luat cu greu decizia de a pleca la acest curs. Nu știam că acest lucru îmi va schimba total starea de spirit …După terminarea cursului de recuperare am devenit mult mai independent.  Eram totodată  mai optimist, iar părinții mei vedeam  că se simțeau mult mai bine. În cele două săptămâni am acumulat foarte multă informație referitoare la traumatismul pe care îl suferisem. Începusem chiar să  trag speranțe că mă voi vindeca de această dizabilitate. Cel mai frumos lucru care mi s-a  întâmplat însă , în  acea perioadă,  a fost faptul că personalul fundației ”Motivation” m-a sunat și mi-a propus să revin la Bragadiru. Dar de data acesta în calitate de instructor de ”viață independentă”! Asta însemna că trebuia să locuiesc timp de patru săptămâni cu persoane utilizatoare de scaun rulant pe care urma să le învăț EU,  cum să (re)devină independenți. Dintr-o dată m-am simțit  extrem de util, acceptând fără rezerve  să locuiesc în Bragadiru,  împreună cu acele persoane.

Red: Cum te simțeai în noul tău rol, de pedagog , redând speranța la normalitate , celor ca tine, posibilitatea de a visa  la  bucuria de a trăi.

A.C: După ce îmi terminam programul zilnic, cu acești utilizatori de scaun rulant, mergeam într-o altă casă de tip familial unde îngrijeam de șase copii ce sufereau de diferite dizabilități mentale sau fizice. Poate sună a ipocrizie, dar chiar  mi-a plăcut foarte mult această muncă. Simțeam că oamenii au nevoie de mine  și că  eu le ofeream ceea ce ei aveau nevoie…Tot aici am participat, în calitate de dansator (Nu-i așa, că pare nebunesc?) la patru ediții ale emisiunii Dansez pentru Tine* , motiv pentru care am reușit să strâng sponsorizări constând în bani pentru copii cât și pentru alte persoane cu handicap. De fapt, în perioada aceea am participat la foarte multe emisiuni,  în calitate de invitat și de promotor al unui stil de viață ”independent”.

  

 În perioada care a urmat, lunile din 2006- 2007, am aflat de tratamentul cu celule stem. Era o intervenție foarte pretențioasă care dădea speranțe persoanelor cu leziune medulară. Am strâns încet, încet suma de 12 mii euro și am plecat, împreună cu mama, foarte încrezători, spre  Novosibirsk, în  Rusia,  unde speram să se întâmple o minune. Acolo am suportat o nouă intervenție chirurgicală pe coloană,  în zona lezată și am beneficiat de două transplanturi cu celule stem. Din păcate nu am simțit nicio schimbare în bine după acest tratament. Așa că  m-am hotărât să mă întorc acasă unde aveam să îmi continui activitățile sportive și sociale.  Mi-am impus să gândesc în continuare pozitiv și pentru asta am înțeles că trebuia să fiu mereu într-o formă fizică foarte bună. Îmi spuneam că atunci când medicina va scoate pe piață un tratament bun pentru cei ca mine, eu trebuia  să am organismul pregătit pentru ca tratamentul să-și facă efectul cu succes…

 

(Partea a doua a interviului, o puteți citi în ediția următoare a cotidianului on line ”Jurnal giurgiuvean”)

 

(Florian TINCU)