A fost 23 August, o zi în care, cu 3 decenii și ceva în urmă, ne prefăceam că ne bucurăm de viață!

0
188

Astăzi a fost 23 August… O zi care năștea fiori în mulți dintre noi, cei mai în vârstă, cu mai bine de 3 decenii în urmă.  Pentru mulți în acele vremuri această zi însemna sculat dis de dimineață, pregătit hainele de ceremonial, mereu închise la culoare, și evident mersul la defilarea din Piața mare…

Dacă aveai norocul să lucrezi într-o unitate mai  mititică, scăpai îngroșând rândurile celor care trebuiau să urmărească  de pe margine șarpele ăla uriaș de manifestanți de pe mijlocul străzii.

Oameni de toate vârstele cu panouri în mâini, pancarde, flori, târșâind picioarele în spatele unui car alegoric ca după un dric împopoțonat cu hârtie creponată și baloane, ce strigau cât îi țineau bojocii lozinci mobilizatoare,  atunci când ajungeau în fața tribunei oficiale în care se aflau adunați toți șmecherii nomenclaturii, băieții deștepți de prin comitetul municipal și județean de partid, ce mai târziu (după 90)  au ajuns importanți oameni politici.

Printre cetățenii aproape adormiți ce mărșăluiau pe stradă, se  întrezăreau echipele de agitatori…

O lume obosită se târa orbește cu gândul de a pune capăt cât mai repede acestui martiriu, după ce înainte cu o săptămână o parte dintre ei fuseseră scoși din producție și puși să repete zilnic ce urmau să strige și ce pași să facă în ziua sărbătoririi ”eliberării Româmiei de sub jugul fascist”, o marotă prăfuită predată elevilor în școală,  în care numai credeau nici cei ce o cosmetizaseră de-a lungul timpului…

Elevii se zbenguiau în uniforme, bucuroși că au săpat de o zi de la școală,  strânși la gât cu  cravate de pionieri, în timp ce muncitorii împinși de la spate, pe carosabilul prăfuit,  se chinuiau să reziste cât mai mult  în salopetele alea strimte,  în care fusesră obligați să intre deși erau mai mici ca număr

… Femei și tinere în costume naționale, înfășurate  cu năframe de borangic, duhnind a Lăcrămioare de Pădure ( un parfum pe care într-o zi aveam  să aflu de la un vecin devenit alcoolic că putea înlocui cu succes votca, fiind cu mult mai ieftină și la fel de tare la grade!)

 Este adevărat că atunci verile nu  aveau  temperaturi de 37-38 de grade Celsius, ca să le topească rimelul ăla prost de pe față transfromându-le pe tovarățele noastre de muncă  în lumânări, gata- gata să se topească de căldură…

O mulțime de fetițe de școală primară zăceau în rochițe colorate, alături de băieti purtând pe cap băscuțe colorate, instruiți  zeci de ore cum să desfășoare  din trupurile lor o uriașă  stemă a țării.

Și uite așa pentru câteva ore participai, ”nolens volens”, la o uriașă spălare de creiere!

În sfârșit, plictisită, lumea  aștepta finalul ceremoniei ca pe sfintele moaște, anunțat cu intonarea  Internaționalei… După care urma marea împrăștiere. Unii fugeau strânși în bisericuțe la grădinile cârciumiaorelor pentru  a stinge uscăciunea acelei zile cu câteva halbe cu bere și câțiva mititei,   în timp ce alții fugeau la Alimentară că, de 23 august băgau ăia de toate, de parcă vroiau să ne îngrașe ca pe curcani înainte de Crăciun…

Se călca lumea în picioare după găinile alea care parcă erau călcate de mașină…Stăteai la rând, calm…Nu puteai să faci gât că băieții te ridicau, una două…Și în iarbă îți era frică să scuipi să nu deranjezi vreun milițian, ”sub acoperire”!

Apoi urmau ieșirile la iarbă verde ( care atunci chiar era verde!), unde brigăzile  artistice se întreceau în dizeuze,  tarafuri cu cântăcioși și dansatori amatori de prin comunele din apropierea Giurgiului. Și uite așa aveam cu toții senzația că am mai păcălit viața cu încă o zi liberă în care ăștia care ne guvernau, aruncau cu niște prafuri de sărbătoare, ce ne făceau să ne bucurăm ca niște bolnavi ieșiți după multă vreme din covalescență.

Spre seară, copiii se întorceau zdrobiți de zbenguiala de peste zi,   fericiți că mai păcăliseră o zi de școală. În vremea asta  în bucătărie începea să se împrăștie mirosul dulce al unei prăjiturici de casă , urmată de o cană cu lapte călduț și un film de război în care românii ieșeau întotdeauna învingători, chiar și atunci ând se trezeau singuri pe câmpul de luptă…

Iar înainte de culcare nelipsitul ”Telejurnal”  în care nu exista decât un sigur subiect și un singur personaj, lăudat grețos pentru timpurile fericite pe care le trăiam cu toții în măreața noastră misiune de construcție a socialismului multilateral dezvoltat.

A doua zi, cu noaptea în cap,  vreo 50 de inși stau înaintea mea, așezați în fața chioșcului de pâine. Un tip scund şi rotofei încearcă să se bage în faţă. Mulţimea îl respinge, dar tipul mai încearcă încă-odată… şi încă-odată. La un moment dat, omul îşi ia avânt şi strigă : Bă fraților, dacă nici acum nu mă lăsați să intru, eu nu mai deschid magazinul și rămâneți fără pâine!!

Iată cum arăta o zi de 23 august, la Giurgiu,  văzută  de un cetățean mucalit care,  după cum ați văzut, regretă doar un singur lucru din acele vremuri: BANCURILE!

(Anodinus)