Toamna anului 1869 a reprezentat pentru orașul Giurgiu, retrocedat cu numai 40 de ani înainte Țării Românești, un moment special din evoluția sa, un important salt spre modernitate. Peste câteva luni se vor împlini 150 de ani de când în actuala stație C.F.R. ”Giurgiu Oraș” a sosit primul tren plecat din București Filaret. Astfel, la 19/31 octombrie, s-a inaugurat prima linie ferată din România vremii, construită de o companie britanică.

Prin hazardul istoriei construcțiilor, clădirea gării a supraviețuit mai multor cataclisme, a ajuns până în zilele noastre, ba chiar a fost renovată cu ceva timp în urmă. În cuprinsul ei, după câte știm, funcționează încă o instalație de valoare tehnică europeană. În vecinătate există de asemenea depoul și turnul de apă, imobile istorice ridicate spre sfârșitul secolului al XIX-lea. Deși este cea mai veche stație C.F.R. în funcțiune de pe tot cuprinsul țării, obiectivul nu a primit până acum calitatea de monument istoric. Întregul ansamblu s-ar cuveni clasat în patrimoniul cultural național, minune ce s-ar putea înfăptui chiar în urma aniversării celor 150 de ani.

Dacă în legătură cu implicarea diverselor companii feroviare ce și-au împărțit averea fostului C.F.R. unitar (inclusiv în privința potenței ministerului tutelar) avem rețineri, la nivelul Muzeului C.F.R. și a CENOFER vom avea probabil susținerea necesară unor manifestări culturale decente. În rest – numai de bine…

Tot în 1869, la 4 noiembrie (stil vechi), își deschidea cursurile prima școală secundară din istoria învățământului giurgiuvean. Ea a fost adăpostită inițial într-un local care găzduia mai multe școli, construit în mai puțin de doi ani. Imobilul de astăzi al Centrului cultural local ”Ion Vinea” reprezintă cea mai veche clădire publică din oraș (fără a mai socoti cele șase biserici ortodoxe edificate între 1830-1869). El are statut de monument istoric și a fost supus unor lucrări de consolidare și reabilitare. Gimnaziul ce și-a început istoria acolo și-a construit ulterior local propriu, între 1895-1896, etajat și dezvoltat în perioada interbelică, devenit astăzi sediul central al Colegiului Național ”Ion Maiorescu”. Și acest local are statut de monument istoric, consolidat și restaurat după multe peripeții.

Apropiata aniversare a Colegiului Național predispune la visare. Atât instituțiile direct responsabile (Inspectoratul școlar județean și Primăria municipiului), cât și toate celelalte autorități locale și județene sunt împânzite cu foști elevi ai prestigiosului liceu. Absolvenți maiorescieni ocupă poziții importante în societatea românească din Capitală și din alte orașe importante ale țării, dar și dincolo de hotarele acesteia, pe diverse meridiane ale globului. Există asociația ”Pro Maiorescu”, care reunește foști profesori și elevi și care a avut un rol important în mobilizarea mai multor factori ce au reușit, după câțiva ani de pertractări, să finalizeze clădirea istorică a liceului. Au existat și alte asocieri de foști absolvenți ori grupuri de inițiativă pentru reunirea periodică a diverselor promoții. Eforturile lor conjugate ar putea conduce nu numai la o frumoasă sărbătorire, ci și la un nou imbold spre performanțe educative și o resuscitare a mândriei locale.

În ceea ce ne privește, vom încerca să ne ducem la îndeplinire angajamentele enunțate deja: o istorie a bibliotecii întemeiate de Nicolae Droc-Barcian (însoțită de un catalog selectiv, cât mai consistent) și mai demult promisa antologie de amintiri ”Directorul”. De altfel, în miez de martie, marcând 125 de ani de la nașterea lui Savin Popescu, vom lansa curând un program aniversar. Sper ca – având concursul Colegiului Național și al Muzeului județean ”Teohari Antonescu” – să mă bucur de sprijinul cât mai multor giurgiuveni pentru reușita sa.

Reamintesc celor din generațiile ”coapte” că, la trecutele aniversări rotunde din 1994, s-au obținut succese (unele azi incredibile!), dar au fost și destule neîmpliniri (unele posibil de reparat acum). Ar fi de dorit ca să fi învățat cu toții câte ceva din ceea ce s-a întâmplat atunci, ca și din ceea ce am trăit în ultimul sfert de secol, cu bune și rele. Rememorarea priorităților amintite în debutul prezentului articol urmărește un țel mai înalt decât festivismul de ocazie. Dacă armonizarea globalizării cu identitățile naționale nu pare a fi treaba noastră, conștientizarea specificului local și cultivarea mândriei de a aparține unui asemenea oraș este o datorie. Încercăm să o onorăm, descoperind și interpretând informații și conservând probe. Cei care vin după noi le vor găsi în biblioteci, în muzee și în arhive și vor beneficia de ele în măsura în care vor fi educați să o facă.

EMIL PĂUNESCU