Nu, fotografiile acestea nu surprind urmele unei furtuni devastatoare și nici ale vreunui cutremur. Nu sunt consecințele unui război și nici ale unui cataclism natural.
Sunt urmele lăsate de oameni.
De oameni care trăiesc în acest oraș, dar care se poartă ca și cum n-ar avea nicio legătură cu el. De oameni cărora nu le pasă că fiecare tomberon tăiat, fiecare lampă spartă, fiecare coș de gunoi smuls și fiecare bancă distrusă înseamnă un pas înapoi pentru întreaga comunitate.
Parcul „Mihai Viteazu”, unul dintre simbolurile Giurgiului, a devenit zilele trecute din nou scena unui spectacol al barbariei. Fântâna arteziană devastată, mobilierul urban distrus, covoarele de coji de semințe, ambalajele aruncate la întâmplare și spațiile verzi călcate în picioare nu sunt simple acte de neglijență. Sunt semnele unei boli sociale: lipsa respectului.
Probabil că voievodul dacă ar putea să vadă cum se joacă unii cu parcul ce îi poartă numele, s-ar răsuci în pământ!
Ne întrebăm adesea unde sunt polițiștii, unde sunt jandarmii, unde sunt mult clamatele camere de supraveghere… Da, și acestea trebuie să existe, iar cei care ne distrug orașul trebuie identificați și sancționați exemplar.
Dar înainte de toate ar trebui să ne întrebăm: unde suntem noi?
Unde sunt adulții care văd un adolescent aruncând o pungă pe jos și întorc privirea? Unde sunt părinții care își văd copilul lăsând ambalajul biscuiților pe alee și nu-i spun simplu: „Ridică-l și pune-l la coș”? Unde sunt bunicii care asistă nepăsători cum florile sunt rupte, iar mobilierul urban este distrus, fără să rostească măcar un cuvânt?
Civilizația nu începe cu milioane de lei investite în parcuri.
Civilizația începe cu un singur gest.
Cu un ambalaj pus la coș.
Cu o floare lăsată în pace.
Cu un „Nu este frumos ceea ce faci!”
În toamna trecută, autoritățile au încercat să redea frumusețea unei zone din fața complexului comercial de lângă cartierul Pasarelă. Alei moderne, iluminat ambiental, spații elegante. Nu a trecut mult și aproape totul a fost distrus. Lămpile au fost rupte, amenajările călcate în picioare, iar cei care priveau de pe bănci au rămas spectatori. Nimeni n-a intervenit. Nimeni n-a spus nimic.
La fel s-a întâmplat și cu locurile de joacă proaspăt reabilitate. Benzile care avertizau că lucrările nu sunt încă finalizate au fost rupte de copii și adolescenți nerăbdători, iar adulții aflați lângă ei au asistat impasibili la toate astea.
Oare ce lecție primesc acești copii?
Că regulile sunt opționale…Că bunul public nu aparține nimănui…Că poți distruge fără consecințe.
Iar peste câțiva ani ne vom mira că aceiași copii vor deveni adulții care vor rupe băncile din parc, vor sparge lămpile sau se vor semna pe monumentele din pracuri .
În multe orașe europene, un copil care aruncă o hârtie pe jos este imediat atenționat, fie de părinte, fie de un trecător. Nu pentru că oamenii sunt mai severi, ci pentru că înțeleg că spațiul public este casa tuturor.
La noi, de prea multe ori, cel care atrage atenția este privit ca fiind „prea curios”, iar cel care distruge pleacă râzând.
Adevărul este unul dureros.
Niciun primar, niciun consiliu local și niciun buget, oricât de generos ar fi, nu poate ține pasul cu o comunitate care distruge mai repede decât poate construi.
Poți planta o mie de flori într-o dimineață, iar într-o singură noapte ele pot fi rupte.
Poți monta zeci de coșuri de gunoi, dacă lângă ele vor continua să se formeze mormane de ambalaje.
Poți reface o fântână arteziană, dacă ea va fi tratată ca un loc de spălat încălțămintea sau rufele.
Orașul în care trăim spune multe despre noi. Dacă îl murdărim, ne murdărim imaginea. Dacă îl distrugem, ne distrugem propria identitate.
Giurgiu a fost cândva numit orașul florilor și al teilor înfloriți. Nu pentru că avea doar mai multe spații verzi, ci pentru că oamenii aveau mai mult respect pentru ele.
Poate că este timpul să înființăm, înaintea oricărei alte structuri, o adevărată gardă a atitudinii civice. O comunitate în care fiecare cetățean să aibă curajul să spună politicos, dar ferm: „Nu face asta! Este și orașul meu.”
Pentru că schimbarea nu începe la Primărie.
Nu începe la Poliție.
Nu începe într-o ședință de Consiliu Local.
Schimbarea începe în fiecare familie, în fiecare clasă, pe fiecare stradă și în fiecare dintre noi.
În ziua în care vom înțelege că banca ruptă, lampa spartă și floarea smulsă sunt, de fapt, o lovitură dată propriului nostru oraș, atunci Giurgiu va începe din nou să înflorească.
Nu datorită autorităților.
Ci datorită oamenilor care vor înțelege, în sfârșit, că adevărata civilizație nu se vede în cât de frumos este construit un oraș, ci în felul în care locuitorii lui aleg să-l respecte.