Meșterul Călin Bucur, ultimul bastion al profesiei de croitor, în orașul Giurgiu, o legendă vie a acestui oraș și în același timp al acestei meserii extrem de migăloase, a împlinit pe 17 iunie, venerabila vârstă de 90 de ani!
Bunul Dumnezeu l-a inspirat și l-a ajutat ca viața să-i fie rezistentă și trainică, precum ața cu care a cusut sute și sute de haine…
Călin Bucur continuă și astăzi să croiască haine la comandă, dovedindu-se la fel de iscusit, cum a reușit să își croiască drum în meseria de croitor, învingând greutățile vieții încă de la vârsta de 14 ani.
Deși povestea vieții și carierei sale am depănat-o cu ceva timp în urmă în paginile cotidianului nostru, venim astăzi să vă oferim o pagină nouă, adăugată de meșterul Bucur la stufosul său volum de amintiri…
„Anul acesta cu ajutorul Bunului Dumnezeu am împlinit 90 de ani…Totodată în această toamnă se împlinesc 78 de ani de când am pusa acul și degetarul în mână… era anul 1947, la numai trei ani după ce tocmai se încheiase războiul” – ne spunea, cu ochii umezi de emoție, Călin Bucur, ultimul gigant, în ceea ce privește creațiile vestimentare clasice, din acest oraș, un târgușor de provincie vestit, multă vreme, după cum își amintește meșterul, prin croitorii săi.
„Nu pot să nu amintesc și faptul că anul acesta este un an jubiliar, în care împlinesc și 35 de ani de când am ieșit la pensie, asta pentru că eu am dorit să ies mai devreme…
Când am venit în Cooperativa Meșteșugărească Dunărea, după ce toată copilăria mea mi-o petrecusem în atelierul meșterului Garabet Acik, un armean strașnic, deși era zgârcit și extrem de exigent. Așa cum probabil vă mai amintiți din anterioarele mele destăinuiri despre anii uceniciei, tatăl meu s-a învoit cu el pentru o ucenicie în meseria de croitor de circa 4 ani. „Nu e prea mult jupâne?” – l-a întrebat tata. „Nu, nu, lasă-l!”, i-a zi Garabet! După terminarea celor patru ani, ca în povești, când mi-a venit sorocul tatăl meu a venit la Garabet, după cum le fusese învoiala. Șiret, Garabet l-a întrebat de parcă nu mă cunoștea: „Știe meserie?” Hai, mai lasă-l 6 luni, să se mai coacă!
La finele 4 ani și 6 luni, timp în care nu mă primisem leafă, ci doar câte o farfurie de mâncare… mai ceva ca la pușcărie!
Meșterul Garabet s-a pricopsit cu ucenicii pe care i-a avut…vreo 6-7, pe seama cărora a făcut avere multă. O cutie de cocoșei am găsit la el în casă de care probabil nici nu își mai amintea unde i-a pus.
Casă cu etaj, cu o familie cu 4 copii. Cumpărase o prăvălie acolo unde se termina odată strada Gării. A cumpărat și o vie pe București, acolo unde astăzi este Pasarela, alte două pogoane de pământ etcetera… Acolo se plimba lumea bună, la șosea, ca la Capitală. Acolo își aveau casele cei pricopsiți, locuințe în care își petreceau sfârșitul de săptămână, mici conace boierești construite pentru relaxare…Acolo își avea casa și vestitul avocat Verziu, dar și meșterul Garabet avea așa ceva…
Atunci i-am spus meșterului Garabet că plec. Îmi aduc aminte că mă întreba, cu viclenie, dacă știu să închei o haină. Asta pentru că nu îmi dăduse niciodată să croiesc mâneci, partea cea mai grea a unei haine, tocmai pentru a putea să îmi reproșeze acest lucru și să mă țină captiv în atelierul său. „Te crezi meseriaș? Hai poți să pleci…”
El credea că o să mă sperie și o să mă întorc la el cu coada între picioare. „Hai du-te la Cooperativă!” Îmi spunea asta pentru că toți foștii săi ucenici plecaseră și se angajaseră la Cooperativa Meșteșugărească de care am amintit mai devreme. Numai el rămăsese privat, deși comunismul se înfipsese bine în epocă. Armean încăpățânat, lacom de avere, dornic să fie permanent stăpân, să dea ordine la slugi…
Cum am ajuns din ucenic, salariat la Cooperativă…
Mi-am dat scamele jos de pe mine și am „zbughit-o” pe ușă direct la Cooperativă…Era undeva pe strada Portului…
Era anul 1953. „Ce e măi tinere cu tine?” – m-a întrebat cineva de acolo, după care s-a adresat altuia: „Du-l la tovarășul Președinte!” Deja nu se mai vorbea cu „domnu”, odată cu instaurarea comunismului, deveniserăm cu toții tovarăși. Președintele era un jidan, pe nume Bernard Swartz. M-a întrebat scurt, de unde vin. După ce i-am spus de meșterul Garabet, cineva l-a întrebat: „Tovarășe președinte trebuie să își aducă mașină de cusut…”
Așa era învoiala… Când veneai, aduceai cu tine mașina pe care urma să lucrezi.
Era ca la CAP, trebuia să aduci un utilaj de acasă. ”Nu, nu e nevoie să aduci nimic, taicule” – un arhaism folosit des pe atunci…. „Asta cerem noi celor care vin direct de la țară. Celor ce vin de la foștii proprietari de ateliere de croitorie, le dăm noi mașini, căci vrem să le distrugem afacerile…” O explicație simplă care chiar s-a aplicat, de la un an la altul, în România de după război.
Salariatul Cooperativei m-a dus pe strada Gării, la unul Pena. Omul m-a întrebat ce știu să fac. I-am spus că pot duce haina până la mâneci , dar că nu fac mâneci… Am fost sincer cu el și am recunoscut că nu învățasem acest lucru. M-a dat la un lucrător , la tovarășul Sandu care mi-a spus că din cei 100 de lei pe care Cooperativa ni-i dă, pentru un obiect vestimentar, eu capăt 40 de lei, iar el, meșterul, 60…„Îți convine așa?” – am fost întrebat. Croitorul pe mâna cui am fost dat, era meseriaș ( la propriu!), dar suferea de plămâni și după 3 luni s-a îmbolnăvit grav și a fost internat la un sanatoriu. Mi-a părut rău…Am fost dat altui croitor, tovarășului Ion…Un individ cocoșat care fusese ajutorul meșterului Sandu. Omul însă cam „pilea”, de aceea era mai mult prin cârciumi, pe la vestitul restaurant, cu nume predestinat pentru cei întârziați prin cârciumi, „Zori de zi”, un local ce se afla foarte aproape de atelierul nostru.
Giurgiu, un oraș mic, cu croitori mari, de valoare…
Și uite așa, deși au făceam aproape integral haina, el lua 60 de lei și eu doar 40. La un moment dat i-am cerut să croiesc și mânecile. După ce el mi-a dat conturul, câteva alte elemente ajutătoare și după câteva retușuri mi-a spus că totul este în ordine. Am făcut 3 luni asta și uite așa am prins șpilul. Ajunsesem deja ca să croiesc hainele în întregime, dar la bani, banii mulți îi lua tot el! După un timp însă am cerut să lucrez singur. Am dat o probă în care trebuia să întorc un palton. O lucrare foarte grea. Am crezut că am dat de dracul. Nu obținusem ca probă, ceea ce îmi dorisem. În cele din urmă însă l-am dibuit, l-am pus pe manechin și l-am chemat pe meșter. La luat, l-a privit, l-a pipăit, l-a întors pe toate fețele. Omul era deosebit de pretențios la croit haine. „Gata, ești un meseriaș mare!” – mi-a spus. Am rămas fără grai. Nu mă așteptasem să mi se spună așa direct. Nu aveam nici 20 de ani, împliniți. Le spuneam unor colegi, în discuțiile avute, că eu la 19 ani și jumătate făceam un sacou singur, iar ei mi-au spus că nu sunt sănătos la cap. Așa era…Eram nebun, pasionat de croitorie. Nimeni în Cooperativă nu reușise asta, până atunci, la această vârstă.
Vreau să vă mai spun un lucru pe care regretatul nea Bebe Călinescu l-a trecut în cartea sa despre meseriașii Giurgiului. Orașul ăsta a avut croitori mari de tot. Meșterul Cristache, de exemplu, a fost un artist desăvârșit al croiului. Intrase pe fir cu lucrători din Securitate și unii se cam fereau de el. Giurgiuvenii erau pe atunci extrem de pretențioși la modul cum se îmbrăcau, purtau haine deosebit de elegante. Un alt ucenic al lui Garabet s-a numit Vasile Roșescu, unul dintre cei mai mari și mai talentați croitori pe care i-a avut Giurgiu. Un alt mare croitor era Iancu Dragomir, școlit la Viena, cu soție profesoară de pian. Era o lume selectă, educată, cu gusturi rafinate…
Lucram de ceva timp în Cooperativă și câștigam foarte bine. Ba chiar mai mult decât câștiga pe atunci președintele Cooperativei. Peste 5.000 de lei pe lună, în condițiile în care pe atunci un director de întreprindere ridica nu mai mult de 3 mii opt sute – 4 mii și ceva de lei. Mă refer la directori grei, de întreprinderi importante din țară. Nu demult am dorit să scot niște documente de la fostul meu șef, Carastere, care din vorbă în vorbă mi-a spus că am fost unul dintre cei mai bine plătiți croitori din Cooperativa Meșteșugărească ”Deservirea” sau „Dunărea”, cum i se mai spunea pe atunci. Îmi spunea că în ultimul an de epocă socialistă, în 89, înainte de Revoluție, în timp ce el câștigase 66 de mii de lei eu am câștigat 68 de mii de lei…În timp ce un profesor, pe atunci, nu avea mai mult de două mii de lei, eu luam 5-6 mii! Dar știți cât munceam? Minimum 10-12 ore pe zi. M-am dus într-o dimineață, la atelierul pe care îl administram, lângă fostul cinematograf „București”…Ajunsesem acolo după pensionarea fostului șef de unitate, Gâscă, căci deși era o unitate etalon în municipiu, nu aveau comenzi și nu prea aveau de lucru. Am venit eu și în scurt timp „i-am spart” pe toți, cum se zice…
Când te lovește ambiția
Ca să fiu sincer eram foarte ambițios. De multe ori ambiția îl lovește pe cel care este mai inteligent și mai deștept decât el…Fiu-meu mi-a zis să nu ies la pensie, ca să mă pot bucura luând și pensia și salariul…Asta pentru că pensia era extrem de mică, nefiind calculată la cât câștigasem eu, lunar…Nu a fost corect, dar n-am putut să mă revolt…Așa hotărâse UCECOM-ul, instituția care ne guverna pe noi, meseriașii din Cooperativa Meșteșugărească. Ei au vrut să ni se calculeze pensia la salariul de încadrare și nicidecum la salariul pe care-l ridicam de la Cooperativă, lunar. La toate acestea se adaugă cei trei ani de armată, și alți peste 5-7 ani, de care legiuitorul nu a mai ținut cont… Și uite așa se fac vreo zece ani lipsă din vechimea mea în muncă…
Din banii câștigați nu am încercat niciodată să trăiesc în „fițe” cum se zice, să îmi cumpăr mașini sau obiecte de lux... După absolvirea Facultății, când Adrian al meu a început să mă ajute și să managerieze atelierul de croitorie…
Aș dori să amintesc totodată, cu acest prilej pe care mi l-ați acordat și despre salariații și colaboratorii mei. Ca șef de orchestră, dirijorul trebuie să recunoască și să promoveze meritele instrumentiștilor săi, talentul și priceperea lor.
Am avut generații de ucenici care s-au instruit în meseria aceasta. Pe cei care i-am văzut că sunt pricepuți și le place i-am ajutat să răzbească în meserie. Ceilalți, cărora nu le-a plăcut meseria asta, au plecat singuri. Am avut fete de douăzeci și ceva de ani care îi depășea, ca talent și activitate pe unii meșteri de 50 de ani. Veneau unii clienți și îmi cereau să dau comanda vreunei haine lui Nelu, unul dintre salariații mei. Eu știam că acela era cel mai slab din atelier, dar nu contraziceam clientul. Am ajutat pe toți cei care mi-au călcat pragul atelierului, rugându-mă să-i învăț meserie. Nu mi-a fost niciodată teamă că cineva o să-mi ia locul. Unii dintre colegii mei, aveau însă conceptul de a nu divulga din tainele profesiei, căci spuneau ei, meseria se fură! Probabil că Dumnezeu mi-a dat ce trebuia, căci și eu, la rândul meu, am dat altora…Nu se încheiase perioada comunistă și în trei ateliere de croitorie din șapte, câte avea pe atunci Cooperativa, lucrau numai croitori instruiți de mine. Era o fală treaba asta, pentru mine.
){kind=link}