În anul 1935, pe 6 august se năștea, într-un cătun din Teleorman , Ulmeni, un băiat al unui jandarm și al unei  fete de mic burghez, pe nume Mihai Emil, un băiat dezghețat și oacheș, căruia viața  i-a oferit de toate, cu  bune și cu rele, ce a trăit ”așa cum și-a dorit”, după cum avea să mărturisească la apogeul vieții sale.

Anii de școală  au fost  extrem de zbucimați, punându-l mereu pe drumuri. Astfel după ce clasa a I-a a terminat-o în satul Bălanu (județul Giurgiu), clasa a doua avea să o încheie într-o zonă frumoasă și retrasă din apropierea Sibiului, undeva în creierii munților, unde  se putea ajunge doar călare, după cum ne povestea fiica celui ce îi sunt dedicate aceste rânduri…Clasele a patra,  a cincea și a șasea, le termină la Seminarul Central din București, căci bunicul său dorea ca Mihai să devină preot. Clasa a șaptea și a opta le termină la Topoloveni de Argeș, după care dă examen la Școala Normală de Băieți, în București, unde  este admis, terminând cu brio, ca  institutor, fiind ulterior repartizat la Giurgiu, la Colegiul de prestigiu  ”Ion Maiorescu” , funcționând  ca pedagog  însă doar un an, între1953 și 1954.

Fire aventuroasă și extrem de activă, în 1954 Emil Mihai dă admitere la jurnalism.  Pică însă, căci pe atunci  se înghesuiau  mulți candidați pe un loc,  (circa 20!), dar nu se lasă învins, ci se duce și dă examen la Artă Teatrală și Cinematografică unde  este admis, devenind în scurt timp prieten cu celebrul regizor și scenarist Nicolae Corjos,  ce ulterior îi va fi cel mai înverșunat dușman.  Acest lucru avea să se întâmple după scenele turnate  la filmul  ”La miezul nopții va cădea o stea”, cadrul ales fiind  Castelul Peleș.

Frumușel, cu o bună dicție și  mare succes la dame, Mihai Emil cade total în dizgrația lui Corjos care caută cu orice preț să îl facă să plece…Nu i-a trebuit prea mult. Corjos îl surprinde pe Mihai, în spălător, cântând ”Deșteaptă-te române”, un cântec interzis la acea vreme. Este imediat exmatriculat pentru această ispravă a sa… De rușine nu spune însă nimic acasă,  ci se duce ”pușcă” și se înscrie  la Școala de Ofițeri din Brașov. Aici are parte din nou de tot felul de  suprize… Vine însă  o zi în care comandantul său, Temelcu, un individ cu multă influență, îi spune, admirativ, văzându-l atât de implicat și dezghețat: ” – Elev Mihai, să știi că țara are nevoie de oameni ca tine…!”  Cuvintele acestuia l-au mobilizat exemplar și l-au determinat să termine cu succes Școala, devenind ofițer.

Între timp însă în țară avuseseră loc o serie de schimbări sociale , comuniștii  continuând să pedepsească  pe oricine nu avea o ”origine sănătoasă”!?  Astfel, pentru că fusese nepot de mic burghez, Mihai Emil s-a văzut peste noapte  trecut în rezervă…Și uite așa tânărul ofițer, revine în 1958 la Giurgiu și își ia în primire postul de la Mirău lângă Călugăreni, pe atunci un biet cătun, după care, la scurt timp se căsătorește cu Ioana,  Mândruța, cum îi mai spuneau giurgiuvenii, fata celebrei Mama Ioana cea care repara orice ”scrânteală” de picior, mână sau șold, orice deplasare  a oaselor. O tămăduitoare ce locuia în satul Bălanu, devenit la rândul său la fel de celebru, datorită bătrânei… Ulterior Mândruța, avea să continue acest talent dăruit de Dumnezeu de a-i lecui și a-i obloji pe cei suferinzi.

La numai un an după trecerea în rezervă, lui Mihai i se naște primul său copil care îi aduce o mare bucurie, o fetiță, pe care o botează cu numele de Marinela. Tot atunci întâlnește un om cu suflet de aur care îl aduce mai aproape de  Giurgiu, în satul Turbatu, actualmente Cetatea, ca director de școală, într-o clădire dărăpănată care abia se mai ținea pe fundație.

Împreună cu sătenii de acolo reușește să ridice repede o școală nouă și lucrurile par că încep să meargă tot mai bine în viața sa, până când un accident nefericit  îi creează din nou probleme, dar de data aceasta de sănătate. Așa se face că din 1967 începe un adevărat calvar pentru Mihai Emil. Soția îi este trimisă în șomaj, în timp ce el continuă să stea accidentat în spital din luna februarie și până în luna iulie. În acest timp asupra lui au loc 6 intervenții chirurgicale pe abdomen, partea cea mai afectată de accident. În iulie, în sfârșit, este externat cu diagnosticul de Splenomegalie cu proces de Preciroză. Un diagnostic total eronat atâta cât timp Mihai Emil a mai trăit încă 55 de ani după ce i se mai dăduse doar puțin timp de viață.

Vine acasă, proaspăt pensionat pe caz de boală. Are însă șansa ca Dumnezeu să îi înlesnească întâlnirea cu un medic tânăr și pasionat de medicină, care îl investighează și-l convinge că poate trăi și așa, până la adânci bătrâneți… Este vorba despre regretatul chirurg,dr. Ion Munteanu, mulți ani director al Spitalului din Giurgiu. Omul despre care se spunea că nu lua niciodată șpagă, și că cei ce doreau să îl răsplătească pentru viețile salvate erau sfătuiți să îi ducă doar buchete mari cu flori!  Cei doi au devenit ulterior prieteni buni,  până într-o zi când viața, haină uneori, i-a despărțit, Ion Munteanu plecând la cele veșnice.

În 1968 Emil începe să frecventeze Cercurile ce funcționau pe atunci  la Casa Pionierilor ca instructor foto, o pasiune mai veche de a sa, dar și la cercul de Radio, de Carting și chiar la cel de Arte Plastice, punând astfel în practică tot ceea ce învățase în școala militară de la Brașov. Pasiunea cea mai mare pentru Mihai Emil rămâne însă tot actoria, bucata de scândură a scenei și aplauzele spectatorilor atrăgându-l ca un miraj. Astfel, începe să joace și chiar să pună în scenă piesă după piesă, bucurându-se de aprecierea publicului, ba chiar a juriilor naționale, la o serie de concursuri de teatru, toate acestea conducând la obținerea unor premii importante.

”Omul care a văzut moartea”, ”Șeful sectorului suflete”, ”Să nu-ți faci prăvălie cu scară”, ”Cine iubește și lasă”, ”Cititorul  de contoar”, ”Comedie cu olteni”, ”Armistițiul cu diavolul”, ”Băiatul de  zahăr”, ”Moartea lui Vlad Țepeș” cât  și multe alte spectacole de revistă, în care a jucat sau pe care le-a regizat, toate le-a făcut – după cum avea să mărturisească el însuși, mulți ani mai târziu – din pasiunea sa pentru scenă, dar și din dragoste și respect față de cetățenii acestui oraș. În ultimii ani ai vieții sale trece din nou la catedră, reușind să iasă la pensie în 1995, după zeci de ani de trudă…

Au urmat o perioadă minunată dedicată familiei, chiar dacă prin anii ’70, ’75 unii dintre directorii de școli  îl rugaseră să mai predea. A  făcut-o de fiecare dată cu plăcere, mai ales că mulți dintre elevii săi de atunci au ajuns la rândul lor profesori…, în timp ce alții au devenit ingineri, medici, avocați, procurori sau economiști de prestigiu. Oameni care l-au făcut mândru de faptul că evoluase o mulțime de ani ca pedagog.

Emil Mihai se lăuda deseori în cercul său de prieteni că după diagnosticul pe care îl primise în tinerețe,  ”a reușit să fenteze moartea”. Asta s-a întâmplat însă doar până în 2016 când ”bătrâna cu coasă” l-a trimis să se odihnească pentru o veșnicie. Avea 81 de ani…  Mihai Emil își lua adio de la cei dragi și de la cele pământești, deși  – așa cum ne spunea fiica sa -,  ar mai fi avut atât de multe de spus concetățenilor săi. Luna viitoare, dacă ar mai fi trăit, Mihai Emil ar fi împlinit 87 de ani…!

”O să-mi fie tare dor de voi!” – au fost ultimele sale cuvinte, în ultimul său act jucat, după care Mihai Emil a închis ochii și a adormit pe veci, deși în inimile celor ce l-au cunoscut, iubit și apreciat, a rămas mereu viu și în continuare aici, printre noi.

(Florian Tincu)

N.B:  Mulțumim fiicei lui Mihai Emil, astăzi Marinescu Marinela, pentru datele biografice  și fotografiile puse la dispoziție, cu scopul de a putea contura  personalitatea acestui om minunat, într-un scurt, dar sper cât mai elocvent `in memoriam”.