La Mânăstirea „Sf. Ioan Rusul” din Slobozia vieţuiesc cinci călugări. Sunt „conduşi” de stareţul Teodor Şerban, un om sever (după cum se autocaracterizează), dar blând (spun cei care îl întâlnesc pe aleile Mânăstirii).

L-am găsit şi noi la treburile mânăstireşti, cu puţin timp înainte de rugăciunea de seară. Am poposit câteva minute, am stat de vorbă cu acesta, curioşi să aflăm mai multe despre viaţa în mânăstire.

„Tunderea în monahism este primul pas spre a deveni călugăr. Acesta este un moment extrem de emoţionant. În timp ce la strană se cântă o cântare minunată, „Braţele părinteşti”, candidatul la călugărie înaintează către sfântul altar, unde îl aşteaptă cel care oficiază slujba, fiindu-i alături părintele duhovnicesc, care-l acoperă cu mantia de călugăr. Este o mantie neagră, care-l acoperă, şi îl păzeşte. Aceasta simbolizează că părintele duhovnicesc este cel care, prin rugăciunile lui, are să-l păzească de ispitele care pot veni asupra lui în vieţuirea sa în mânăstire. Împreună se apropie de sfântul altar, şi îi sunt puse, pe rând, mai multe întrebări. Prima este „De ce ai venit, frate, la această sfântă însoţire?”, iar el trebuie să răspundă „Dorim viaţă pustnicească, părinte”. Apoi, pe rând, i se pun întrebările despre făgăduinţele călugăreşti, despre sărăcia de bunăvoie, feciorie şi ascultare de mai-marele său. Răspunsul candidatului este tot timpul „Aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite părinte”. „Le vei împlini pe toate acestea?” este întrebat, iar el răspunde „Aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu”. Deci, ajutorul lui Dumnezeu este deosebit de important în viaţa călugărului, ca, de altfel, şi în viaţa de zi cu zi. Toate trebuie să le facem nădăjduind în lumina şi ajutorul lui Dumnezeu. De altfel, nu trebuie neapărat să faci Facultatea de Teologie, ca să ai o relaţie cu Dumnezeu. Mulţi dintre noi avem o relaţie specială cu Dumnezeu, fără să fi făcut teologia, sau fără să fim preoţi. La unii, se intensifică, şi ajung să devină slujitori ai lui Dumnezeu.”

„Calea călugăriei este o taină a ta, cu Dumnezeu…”

Întrebat de ce a ales această cale, stareţul Teodor Şerban nu ştie să dea un răspuns concret.

„E ceva tainic, care rămâne aşa, în sufletul tău, o taină a ta cu Dumnezeu. E o chemare pe care nu o poţi exprima mereu în cuvinte. Nu ştii să spui că ai venit la mânăstire pentru că…un motiv anume! Desigur, tendinţa este să se spună că, pentru a lua calea mânăstirii, trebuie să fi avut o decepţie înainte…

În cazul meu, nu se aplică. Eu mai am un frate, lucrează în Poliţie, iar când am anunţat acasă că, după  Teologie (am făcut Facultatea de Teologie, după ce făcusem liceul de matematică-informatică) vreau să merg la mânăstire, mama a fost foarte supărată. Avea aşteptări de la mine, iniţial a fost foarte bucuroasă când am luat la facultate, dar apoi s-a întristat. Tot timpul, când era întrebată pe stradă de către cunoscuţi ce îi fac băieţii, spunea că unul e în Poliţie. Dar de al doilea, de mine, se sfia să spună, şi aşa, cu jumătate de glas, spunea că sunt la mânăstire. Deci, chestia cu decepţia, e doar o prejudecată.

Există o chemare, mai presus de orice. Este ceva care se simte cu adevărat. Sunt persoane care duc lipsă de această chemare şi de vocaţie şi la noi, în biserică, dar la noi, la călugări, e altfel.

Revenind la mine, am fost şef de promoţie la facultate, am avut burse la Paris, Salonic, Ierusalim, am călătorit foarte mult…iar oful cel mare al mamei mele era, mi-a spus apoi, că nu o să mă căsătoresc. Atunci i-am dat câteva exemple de cunoscuţi care s-au căsătorit şi care nu au avut parte de o viaţă de familie aşa cum trebuie, ajungând, în final, la divorţ. Eu cred că cine e soţ bun sau soţie bună, ar putea fi, oricând, un călugăr bun sau o călugăriţă bună. Nu eşti bun în lume, nu eşti bun nici aici, şi invers.”

Viaţa în mănăstire nu este una uşoară, cum ar crede unii…

Ore de rugăciune, de studiu sau de muncă, cu asta îşi ocupă vremea cei cinci vieţuitori de la „Sf. Ioan Rusul”. De multe ori, îşi găsesc timp să stea de vorbă cu pelerinii, cu cei care vin să ceară ajutorul lui Dumnezeu în diverse probleme. Şi, după cele câteva momente în care au fost ascultaţi, nu o dată, pelerinii spun că jumătate din necazuri parcă au dispărut.

Despre  programul călugărilor ne-a vorbit chiar  părintele stareţ:

„Avem opt ore de rugăciune, opt ore de muncă…iar munca nu înseamnă doar să dăm cu sapa, înseamnă şi studiu. Este un program strict. Suntem purtători de uniformă, deci vorbim despre o anumită disciplină, care îţi îngrădeşte unele drepturi. Din moment ce ai optat pentru această cale, îţi asumi aceste îngrădiri, nu ţi le impune cineva. Din momentul în care începe să te strângă haina, sau să ţi se pară că e prea cald, şi vrei să stai în tricou, deja ai o problemă, ceva nu merge cum trebuie. Trebuie, în concluzie, multă osteneală.”

Iar ca să devii călugăr, ai nevoie de răbdare. De cele mai multe ori, durează ani de zile, chiar şi zece, ne spune Teodor Şerban. În tot acest timp, învăţăcelul este pus la tot felul de teste, pentru a-şi dovedi smerenia şi ascultarea. Stareţul Mânăstirii din Slobozia spune că sunt oameni care vin, stau cât stau la mănăstire, după care îşi dau seama că viaţa monahală nu îi caracterizează, aşa că pleacă înapoi,la cele lumeşti. Altora, ei, călugării, le spun că nu sunt făcuţi pentru o vieţuire întru Dumnezeu.

Am mai fi stat de vorbă cu părintele stareţ Teodor Şerban, dar toaca ne-a amintit că urma să înceapă slujba. Aşa că ne-am luat „la revedere”, cu promisiunea că ne vom mai întoarce, pentru a mai descoperi din tainele (atât cât se pot povesti) vieţii de călugăr.

(Jurnal)