Înainte de începerea Postului Mare sau „al Păresimilor”, Biserica a rânduit o perioadă de trecere, numită în popor săptămâna albă, a brânzei ori a untului, sau săptămâna nebunilor.

În această săptămână, nu se consumă carne, însă este permis (inclusiv miercuri și vineri) consumul de lapte, brânzeturi și  ouă. Din acest motiv, este denumită „săptămâna albă” sau „săptămâna brânzei”. Desigur, este permis și consumul de pește.

Semnificația este una profundă: omul revine la hrana pe care o consuma în Rai, când nu consuma carne. Consumul de carne și sânge apare în istoria neamului omenesc doar după Izgonirea din Rai.

Astfel, „săptămâna albă” propune  reîntoarcerea la starea paradisiacă, pierdută de om prin căderea în păcat, stare la care tânjește să se întoarcă. Din acest punct de vedere, semnificația cuvântului „alb” depășește culoarea alimentelor îngăduite în aceste șapte zile și evocă acea stare de curățenie primordială, dar și haina luminoasă cu care urmează să ne îmbrace postul.

De altfel, în sâmbăta de la sfârșitul acestei săptămâni, sunt pomeniți toți bărbații și femeile „luminați prin postire”, adică pe sfinții care au pus bazele monahismului creștin și ale nevoinței ascetice.

În cartea sa Postul Mare, părintele Alexander Schmemann arată că Biserica îi pomenește pe acești sfinți pentru ca noi să înțelegem că nu suntem singuri în eforturile și nevoința pe care suntem pe cale să ni le asumăm, ci avem modele și călăuzitori iluștri în „arta” postirii și a pocăinței.

Părintele Lucian Fărcașiu afirmă că pomenirea sfinților asceți în această sâmbătă are menirea de a încuraja fiecare creștin – chiar dacă nu a ales calea monahală – să se comporte ca un călugăr pe durata postului: Așezarea acestei sâmbete a sfinților asceți acum, înaintea lăsatului secului, arată că postirea este aproape și că postul trebuie să ne facă pe noi călugări după fire, adică să ne facă ascetici cu viețuirea chiar dacă trăim în lume.”

 În această perioadă nu se mai consumă carne (a nu se confunda, deci, cu harți) iar în zilele de miercuri și vineri se face dezlegare la ouă, lapte, brânză şi peşte. Săptămâna albă are, de asemenea, și un sens profund pedagogic.

Pe de o parte, această perioadă îl întărește din punct de vedere duhovnicesc, pe credincios, pentru zilele de post care urmează, fie prin cântările de la strană, fie prin ansamblul rânduielilor liturgice specifice acestei săptămâni. Important de menționat este faptul că, din ziua de miercuri a săptămânii albe și până în miercurea Săptămânii Mari se rostește rugăciunea Sfântului Efrem Sirul – „Doamne și Stăpânul vieții mele”, însoțită de metanii – o altă formă de familiarizare cu nevoinţa pe care o vom săvârşi de-a lungul întregului post.

Pe de altă parte, înțelegem aceste dezlegări și ca pe o pregătire fizică sau trupească a creştinilor pentru postul care va veni. Îngrijindu-se de cele ale trupului, Biserica îi obișnuiește pe credincioși cu practica postirii (prin abținerea de la consumul de carne), permițându-le, totuși, să se întărească pentru cele 40 de zile în care se vor osteni, cu produse din lapte, ouă şi peşte. Albul acestor alimente simbolizează haina luminoasă a postului pe care urmează să-l începem.

O altă particularitate a acestei perioade este și faptul că, în zilele de miercuri și vineri nu se săvârșește Sfânta Liturghie, fiind zile aliturgice.

(Jurnal)