Pe Maria Mihaela RĂDUŢ, elevă în clasa a V-a A la Colegiul Naţional „Ion Maiorescu”, am găsit-o repetând. Este în primul an la pian, şi se pregăteşte intens pentru primul său concurs „instrumental”, cum îi place să spună. Până acum, la cei 11 ani ai săi, a mai participat la o sumedenie de alte concursuri şi festivaluri, de unde s-a întors, aproape de fiecare dată, cu câte un premiu. Numai că, până acum, a fost vorba de concursuri de interpretare vocală.
„Am început, de pe la patru ani, cu muzica, dansul şi cu pictura. Mergeam în paralel cu toate trei, şi nu mi s-a părut, niciodată, greu. Era ca un fel de joacă, dar una serioasă. Şi apoi, o aveam tot timpul pe Buni cu mine, şi ea îmi dă forţă şi când sunt la concursuri. Mama, în schimb…îmi transmite emoţii!”, povesteşte Mihaela.
Primul ei spectacol a fost de 1 iunie, la patru ani, în Giurgiu. Îşi aminteşte că era mai mare microfonul decât ea, dar ştie sigur că nu a avut emoţii chiar aşa de mari pe scenă. Acum, însă, e altceva. Are emoţii, le spune ea „constructive”, atunci când urcă pe scenă. „Am palmele reci, beau o sticlă de apă înainte, şi tot am gâtul uscat. Dar, când încep să cânt, mă adun, că doar de asta merg la concurs: să cânt, să fac ceea ce îmi place. Şi apoi, dacă nu aş avea emoţii, nu aş fi om, ci robot!”, mai spune micuţa artistă.
Ca să ajungi la performanţele ei, e nevoie de talent, dar şi de multă muncă. Pe lângă orele pe care le face la Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Giurgiu (canto – prof. Mihaela Ţiţeica şi pian – prof. Cătălina Ţone), exersează zilnic. O zi din viaţa Mihaelei Răduţ începe cu orele de curs, la Colegiu, apoi acasă, teme (cam multe, în opinia ei…), şi una-două ore de exersare. Mai rămâne, câteodată, şi puţin timp să se joace. Cel mai des, însă, merge cu Buni Adriana (lumea ei, de altfel, pentru că mama lucrează şi până la orele 20) la plimbare. Când repetă, are „public”: vecinii, cărora le place cum cântă Mihaela.
Dacă muzica este viaţa ei, la şcoală iubeşte la nebunie matematica şi istoria. A mers la olimpiada de matematică până la faza judeţeană, cu rezultate foarte bune, iar în privinţa istoriei…a ţinut-o pe Buni vreo trei ore în Muzeul Naţional de Istorie, să afle toate „secretele” Columnei lui Traian, care o fascinează. Fiind şi o bună pictoriţă (are o sumedenie de tablouri care au primit diverse premii), speră ca, într-o zi, să ajungă arhitect.
Ca orice copil, iubeşte călătoriile la munte. „Îmi place când sunt pe munte, e linişte, peisajele mă şi inspiră pentru tablourile mele, sau chiar să scriu poezii!”, mai spune Mihaela.
În familia lor, nu a cântat decât o mătuşă, muzică populară, împreună cu maestrul Botgros. În rest…nu a moştenit pe nimeni. Cu toate acestea, are aproape 50 de premii obţinute la muzică, pictură şi teatru (cu care a cochetat o perioadă scurtă de timp). Cu modestie, ne-a arătat medaliile şi diplomele pe care le are: cinci la Olimpiada de Iarnă sau de Primăvară, două la literatură (poezie), unul pentru design, 14 la muzică, şase la dans modern, două pentru teatru şi 11 pentru pictură. Cel mai recent premiu este Trofeul de la Olimpiada de Primăvară Grand Arena Bucureşti, şi, aşa cum e de aşteptat, îi este şi cel mai drag. Se mai mândreşte cu o diplomă şi cu aprecierile primite de la Mihai Petre, la un concurs de dans (Dance Festival).
Ce îşi doreşte să facă în viaţă? Ar opta pentru arhitect, sau chiar pentru o carieră artistică, asta deşi mama ei o vrea medic sau avocat. „Poate că înclinam spre partea de justiţie, mai ales că, într-o perioadă, o apreciam pe Laura Codruţa Kovesi, dar acum, în ultima vreme, m-a dezamăgit, aşa că am renunţat şi eu la ideea de a îmbrăţişa o carieră în justiţie. Dar…mă visez precum Lara Fabian. Regret că nu fac franceza la şcoală, pentru că mi-ar fi plăcut să interpretez şi eu „Je sui malade”…dar, nu-i timpul trecut”, mai spune micuţa Mihaela Maria Răduţ, înainte de a se aşeza, din nou, la pian, să exerseze „Fur Elise” şi „Baladă pentru Adeline”, pe care le pregăteşte pentru concursul de la finele lunii mai, la Bucureşti.
Oana CĂLIN