
Este deja o tradiție ca la sfârșitul fiecărui ciclu de instruire în sistemul de învățământ, elevii absolvenți, împreună cu profesorii și uneori cu părinții, să sărbătorească acest moment. Mult așteptatul banchet de sfârșit de an școlar poate căpăta însă conotații anecdotice ca să nu le spunem ridicole, atunci când el este organizat pentru niște copii la vârste prea fragede, acolo unde fastul nu prea își are locul. Este și cazul unor copii de vârstă preșcolară de la o clasă pregătitoare a unei școli din Municipiul Giurgiu, care, la finalul anului de pregătire, cu puțin timp înainte de a păși în clasa întâi, s-au conformat anul acesta, dorinței unui cadru didactic de a sărbători, întocmai celor mari, această fericită ocazie. Totul ar fi rămas în coordonatele firescului dacă ”gâgâlicile” de om nu ar fi fost obligate să poarte accesorii total nepotrivite vârstei lor. Nu știm nici dacă părinții acestora, în sinea lor, au fost de acord cu ideea…
Copiii au fost astfel nevoiți să așeze pe căpușorul lor mic o ditamai toca. Ce este aceasta? DEX-ul limbii române o definește așa: Pălărie de formă cilindrică, fără boruri, purtată de magistrați și de avocați în exercițiul funcțiunii ( din franțuzescul toque). Purtată pe timpul lui Ceaușescu doar de studenți, la absolvirea unora dintre universități, această modă s-a extins repede în România, mai ales după 1990 și în rândul elevilor ce termină liceul. Moda însă s-a instalat însă, în mod inexplicabil și în zone cu totul nepotrivite.
Pentru cei mai puțin știutori, dorim să precizăm că moda robei este o tradiție ce datează, în lume, încă din secolul XII, mai întâi în mediul universitar, pe vremea fondării universităților europene. Îmbrăcămintea, în genere, era aleasă din considerente practice. La întemeierea primelor universități, studenții nu dispuneau de clădiri oficiale proprii care să adăpostească săli de curs. Prin urmare, actul de învățământ se desfășura în biserici. Așadar, robele serveau scopului de-a ține de cald cursanților care, altfel, ar fi dârdâit zdravăn în friguroasele edificii bisericești, medieval, din acea vreme. Începând cu secolul al XV-lea, toca a fost inclusă în ținuta standard a școlarilor. Ulterior, la unele universități, toca a ajuns să se identifice într-un fel cu dobândirea unui titlu, de maestru sau doctor, așa cum explica și istoricul francez Jacques Le Go: Odată trecut examenul, candidatul devenea licențiat, cu toate că titlul pe care-l obținea era de ”doctor”, urmând a preda ca profesor. Pe calea aceasta, el prelua public rolul de dascăl universitar. Apoi, arhidiaconul îi atribuia, îi transmitea cu solemnitate permisiunea de a preda, laolaltă cu însemnele corespunzătoare funcției pe care o căpăta oficial: un scaun profesoral, o carte deschisă, un inel de aur și toca academică.
După această explicație, nu vi se pare că dorința învățătoarei seamănă mai mult cu un fel de axtravaganță, căreia noi românii îi spunem ”a te da mare?!”
Va sa zică, de la bisericile și abațiile medievale iată-ne ajunși la școlile și grădinițele noastre de cartier, în care copii de-o șchioapă sunt încurajați, ”volens, nolens”, să fie acoperiți aproape în întregime de o tocă și o robă din pânză neagră, ridicolă, și asta cu mult înainte de a înțelege ce sunt alea! Ăsta da capriciu de dascăl!
(Florian TINCU)