Rușinea ”numărul unu” a Giurgiului de azi este reprezentată de bătăia de joc suferită de localul fostului Palat de justiție (inaugurat în 1936), monument istoric și de arhitectură.

În opinia noastră cea mai frumoasă clădire a orașului, părăsită ”temporar” de proprietarul actual în 2005, a ajuns să arate mai rău ca după bombardamentul din 26 august 1944. După 15 ani de la pornirea șantierului de consolidare și renovare a Instituției Prefectului continuăm să așteptăm o minune.

Reamintesc că în toamna lui 2012 am adresat o scrisoare deschisă ministrului Administrației și Internelor și am făcut apoi publică principala concluzie a răspunsului primit: ”Se așteaptă!”. Au mai trecut șapte ani, clădirea se degradează, vinovați nu există etc.etc.
Cei care s-au perindat pe scaunul Prefectului n-au avut nici curajul, nici demnitatea de a și-l risca spre a impune guvernanților soluționarea situației.

Anul trecut s-a agitat ideea unui transfer de proprietate, în speranța că anemicul nostru Consiliu Județean ar avea șanse mai bune de a accesa fonduri, ca să… Mai bine că manevra nu a reușit, căci avem motive de a crede că inițiatorii ei numai de grija monumentului nu dormeau.
Pentru ca lectorii acestei rubrici să nu mă categorisească drept un cârcotaș fără soluții, reiterez aici ceea ce am mai propus atât în articole de presă, cât și în emisiuni de televiziune.

Sunt convins că – pentru orașul nostru – cea mai ”rentabilă” utilizare a construcției este atribuirea ei drept sediu unor instituții consacrate Dunării, inclusiv unui Centru internațional, ceea ce ar atrage cu siguranță și mult așteptatele fonduri europene!
Detaliile le țin la dispoziția unor politicieni dornici să demonstreze că iubesc Giurgiu și că sunt preocupați de viitorul lui.

EMIL PĂUNESCU