a0718062-e0f2-4715-ac5b-45d819557720
Joi dimineață, pe malul Dunării din municipiul Giurgiu, câțiva împătimiți ai pescuitului și-au întins undițele și au rămas nemișcați, cu privirile ațintite asupra apei. Fiecare a venit cu aceeași speranță: poate-poate fluviul le va dărui câteva bucăți de pește numai bune pentru un borș pescăresc sau o saramură cu mămăliguță, aducând cu ei minciogul, acele și evident momeala…
Giurgiuvenii care au prins Dunărea de acum 50 de ani își amintesc un fluviu cu totul diferit: apă din belșug, pescari care se întorceau acasă cu pește, bărci care mișunau pe lângă maluri și mirosul de borș pescăresc ce se amesteca cu muzica lăutarilor, în casele giurgiuvenilor , acesta fiind pe atunci o mâncare a săracului. Astăzi, pescarii stau cu ochii în plute, așteptând ca Dunărea să le ofere măcar câțiva pești pentru o saramură.
Imaginile surprinse de un trecător ne arată că, pentru unii dintre pescari, norocul a venit totuși la mal. Peștele s-a zbătut în cârlig, iar pentru câteva clipe bucuria pescarului a fost aceeași pe care o cunoaștem din poveștile celor care au crescut lângă Dunăre. Priveliștea ne duce totodată cu gândul la o melodie de demult cântată de Trio Grigoriu: „De dimineață lângă lac, pescarul/ Își cântă numai pentru el un cântecel ușor…”
Astăzi însă, cântecul pescarului giurgiuvean are în el o undă de tristețe. Dunărea de acum 50 de ani era odinioară o adevărată masă pentru giurgiuveni, mai ales pentru generațiile mai vârstnice. Dunărea nu era doar fluviul pe lângă care treceai în drum spre casă. Era o parte din viața orașului din existența oamenilor. Cu aproximativ o jumătate de secol în urmă, pescuitul făcea parte din cotidianul multor localnici. Peștele era mai prezent în gospodării, iar malurile și canalele Dunării erau populate de pescari care cunoșteau fiecare cot al apei, fiecare loc bun de pus undița sau plasa. Au fost chiar vremuri în care peștele era vândut în căldări, din căruțe…
Când peștele din Dunăre ajungea direct în tigaie
Pentru giurgiuveanul de acum câteva decenii, peștele nu era neapărat ceva cumpărat din piață. Era ceea ce era prins de cei din familie sau de vreun vecin dedicat acestui lucru. Un crap, câteva plătici, babuști, caras sau un somn puteau însemna masa unei familii. Peștele se prăjea în mălai, se făcea saramură, se punea în ciorbă sau devenea ingredientul principal al unui borș pescăresc făcut după rețete păstrate din generație în generație. Și, poate mai important decât orice rețetă, exista gustul apei și al locului.
Un borș pescăresc făcut din pește proaspăt prins în Dunăre avea altă savoare. Iar giurgiuvenii mai în vârstă își amintesc cu nostalgie de vremurile în care astfel de mese erau aproape firești.
„Pescăruș” – localul unde borșul de pește devenise legendă
În memoria multor giurgiuveni a rămas și vechiul restaurant „Pescăruș”, situat în zona în care se află astăzi sediul APDF Giurgiu. Pentru cei care au cunoscut acea perioadă, „Pescăruș” nu era doar un restaurant. Era unul dintre locurile în care Dunărea intra, parcă, direct în farfurie.
Se vorbește și astăzi, cu nostalgie, despre borșul de pește, considerat de mulți dintre cei care i-au trecut pragul, drept unul dintre cele mai bune din Giurgiu. Peștele proaspăt, mămăliguța și saramura făceau parte dintr-o bucătărie locală în care ingredientul principal era prospețimea. Iar poveștile orașului spun că, pentru o perioadă, la „Pescăruș” a ajuns să cânte și să ia masa Gică Petrescu, una dintre cele mai iubite voci ale românilor.
Pentru giurgiuvenii care își amintesc de Pescăruș, imaginea maestrului Gică Petrescu cântând într-un restaurant de pe malul Dunării completează perfect atmosfera unei epoci în care muzica, peștele, vinul și poveștile pescarilor făceau parte din aceeași lume. Astăzi, locul acela este ocupat de o instituție importantă pentru navigația și infrastructura dunăreană. Restaurantul a rămas însă în memoria celor care l-au cunoscut.
Dunărea s-a retras, dar poveștile au rămas
Pescarii de pe malurile Giurgiului privesc astăzi, cu îngrijorare nivelul fluviului și așteaptă ploile despre care se vorbește de săptămâni. Pentru ei, câțiva pești prinși la undiță nu înseamnă doar o captură. Înseamnă speranța unei mese simple…Realitatea e că Dunărea de astăzi nu mai este Dunărea despre care povestesc bunicii. Este o Dunăre care, în anumite perioade, își retrage apele, își descoperă malurile și își lasă canalele și bălțile să sece. Iar odată cu apa care dispare se pierde și o parte din lumea de altădată.
Regimul pescuitului s-a schimbat radical, iar sturionii sunt astăzi protejați, pescuitul lor fiind interzis, în timp ce eforturile de repopulare încearcă să readucă în fluviu specii care au fost cândva mult mai răspândite.
Poate că acesta este și motivul pentru care imaginile câtorva pescari stând joi dimineață pe malul Dunării, au ceva mai mult decât o simplă valoare sentimentală. Ele ne arată o tradiție care refuză să moară. Pescarul încă vine la Dunăre și aruncă undița…privește pluta și așteaptăăăă…
Până când ploile vor umfla din nou fluviul, până când bărcile vor avea din nou apă suficientă sub chile și până când Dunărea își va recăpăta locul în viața orașului, pescarilor giurgiuveni nu le putem spune decât atât: „Fir întins!” Și să dea Dumnezeu să se întoarcă Dunărea pe care ne-o amintim cu toții!
){kind=link}