– autor Andrei Luca Popescu – ”România Liberă”
Să zicem că te naşti în România, în 2016, an de graţie în care Marea Britanie se rupe de UE, NATO îşi consolidează prezenţa în Est, ca să ţină piept Rusiei, iar planeta are dureri de cap sistemice, precum poluarea sau economia. România te va feri cumva de aceste cercuri preaînalte. Nu doar prin lipsa de relevanţă şi ticăloşia liderilor ei. Pur şi simplu n-ai treabă. E ca şi cum ţi-ai face griji de bursa de la New York, în timp ce vânezi şerpi prin jungla Amazonului, ca să-ţi asiguri supravieţuirea. Sclav în lanţuri la câţiva paşi de fosta capitală a Ţării Româneşti, ars şi infestat cu viermi într-un spital din actuala Capitală sau, dacă nu eşti cuminte, condamnat la sufocare şi convieţuire cu şobolanii şi ploşniţele, în vreo închisoare. Sunt scenarii de viaţă plauzibilă în România. Aici vei trăi prins între o omertă din care te mai scot doar procurorii sau poliţia şi o hărmălaie heirupistă, lipsită de soluţii, uneori manipulată în interesul lor de nişte canalii. Rareori, vei mai întâlni poate nişte exemplare bipede care se pot numi oameni şi care deschid gura, ochii şi urechile toate în acelaşi timp.
See no evil. În România erei noastre, dacă ajungi pe străzi, fără familie care să mai ştie de tine sau năpăstuit cu vreun beteşug, există şansa să fii răpit de pe stradă şi să cunoşti sclavia în lanţuri. Culmea ironiei, aşa cum arată un activist pentru drepturile romilor, poate fără să vrea să fie ironic, ea e practicată chiar de către personaje ale unei etnii care a cunoscut ea însăşi, pe pielea ei, ce înseamnă biciul şi lanţurile, în sclavia care domnea pe aceste meleaguri până acum vreo 150 de ani.
Timp de 8 ani, nişte familii din comunitatea romilor din Berevoeşti au practicat răpirea, torturarea şi ţinerea în lanţuri a 40 de minori şi adulţi de care nu mai ştia nimeni sau de care nimeni nu mai voia să ştie. Îi culegeau de pe străzi, îi ţineau încuiaţi şi legaţi, îi hrăneau cu resturi, îi puneau să se bată între ei ca pe nişte câini înfometaţi, apoi îi scoteau la cerşit sau la furat de lemne. Unii „sclavi” au murit între timp. Timp de 8 ani, nimeni nu a deschis gura, ochii sau urechile la sclavii din Berevoeşti. Procurorii care au scos la lumină mizeria se laudă că ancheta a plecat de la poliţiştii din localitate, care abia în 2015 au căscat ochii. E şi asta o performanţă românească.
Într-o comunitate şi aşa segregată de restul satului, aşa cum trăiesc de cele mai multe ori, de bunăvoie sau forţaţi de majoritari, comunităţile de romi din România, între nişte oameni şi aşa abuzaţi sau aflaţi la mila şi mâna autorităţilor sau a puternicilor comunităţii, nimeni nu vorbeşte, nu vede şi nu aude. De ce să-ţi faci probleme? Doar nu e copilul tău cel bătut în lanţuri. Vorba unei vecine din satul Berevoeştiului: „Ce, au furat, au omorât, au spart?”. Vorba aia, făceau la ei în curte. Totul e ok în România, atâta timp cât nu trece de pragul casei tale, de portiera maşinii sau nu îţi implică vreun membru al familiei. Mă distrează cei care se întreabă de ce nu ştiau sătenii sau primarul de treaba asta. Aveţi impresia că primarul merge în satul acela al Berevoeştiului mai de o dată la 4 ani? Sau că românii din restul satelor ştiu ceva de ce e în partea aceea de comună? E-n „ţigănie”, ce treabă au?
Hear no evil. În singurul spital de arşi din Capitala României, un pacient moare la secţia de Terapie Intensivă, cu viermi de muscă colcăindu-i în carnea putrezită a cefei. În acest spital, mai marii medicinei româneşti se străduiau acum mai bine de jumătate de an să ne convingă, ziarişti şi public deopotrivă, că tinerii care abia au scăpat cu viaţă din clubul Colectiv îşi pot vindeca binemersi arsurile deosebit de grave.
Scuza conducătorilor acestui abator? Spitalul e vechi, nu sunt bani, avem şi muşte la ATI, săracii de noi, situaţia se ştie. Ce faceţi, domnilor doctori, când în casele dumneavoastră apar muştele, gândacii sau poate şobolanii? Nu sunteţi milionari, nu vă permiteţi să vă mutaţi de la bloc la vilă pe malul lacului. Acasă nu puneţi mâna pe ceva să faceţi curat, să scăpaţi de infecţie? Sau poate mergeţi la administrator sau la primărie, să vă plângeţi că nu aveţi bani de curăţenie? Aţi aştepta ca o muscă să îşi depună larvele în carnea copiilor dumneavoastră, dacă i-aţi interna într-un spital, sau aţi lua nişte minime măsuri de igienă, care poate nu necesită o alocare bugetară specială?
Tot aici, la Spitalul de Arşi, o femeie a murit pentru că cineva i-a făcut transfuzie cu o grupă de sânge nepotrivită. Aici cine mai e de vină? Tot lipsa banilor?
Nişte oameni care au jurat să protejeze vieţile pacienţilor lor au ajuns să stea cu mâinile în sân şi să dea vina pe sistem. Au ajuns atât de blazaţi şi imuni la gunoiul din jurul lor, încât nu le mai pasă decât de propriile piei. Nu văd, nu aud şi mai ales nu vorbesc. Decât în rarele ocazii în care câte un medic anonim scurge în presă câte vreo atrocitate sau scandal. Aşa e, au o viaţă grea, iar sacrificiile lor profesionale şi umane sunt recompensate aproape cu un scuipat din partea statului. Şi totuşi, cum ajungi să îţi laşi pacientul mâncat de viermi sau să-i schimbi sângele precum un benzinar retardat care îţi toarnă motorină în loc de benzină în rezervor?
Speak no evil. În România, se mai intră şi la închisoare. Vreo 30.000 de oameni sunt în această situaţie şi desigur că nu trebuie să le plângă cineva de milă, sunt acolo pentru că au încălcat legea, unii dintre ei grav. Dar penitenciarele României clocesc la propriu de 25 de ani. Mai mult de jumătate sunt supraaglomerate, în unele mâncarea este proastă, deţinuţii dorm claie peste grămadă, cu ploşniţe, şobolani şi tot tacâmul unei astfel de concocţii. Unii dintre ei ajung să se automutileze, doar ca să se bucure de nişte săptămâni într-un spital, fie el tot al închisorii, doar să scape din celule.
Până de curând, aproape nimeni nu a mişcat vreun deget. Sunt puşcăriaşi condamnaţi definitiv de instanţe, ce, vor hotel, vor sanatoriu? Unde ne trezim, în Norvegia? La extrema cealaltă, dezbaterea e confiscată de portavocile din presă ale unor puşcăriaşi de lux, care plâng de milă exagerat şi aţâţă spiritele interesat, doar-doar s-o speria cineva şi o da vreo graţiere de urgenţă, pe stilul Ceauşescu, ca să le iasă patronii de la sufocanta răcoare în care zac.
La mijloc, între aceste două atitudini, e greu. E greu să admiţi că infractorii aceştia nu au fost condamnaţi la moarte sau la tortură înceată şi că încă mai au nişte drepturi, ca în orice democraţie. E greu să admiţi că situaţia din penitenciare este gravă, că CEDO loveşte statul român de ani de zile peste degete pe această temă şi că niciun guvern până acum nu a mişcat un deget, ci doar a pledat, în funcţie de câţi membri de partid înfundau puşcăriile, să promoveze politica păguboasă a amnistiei şi graţierii. E greu să descrii cu adevărat şi să vorbeşti cinstit, pe cifre şi pe mărturii, despre ce e în puşcării. E greu mai ales pentru că, fără să vrei, eşti alăturat cohortei de trompete plătite, care trâmbiţează seară de seară în interesul câtorva deţinuţi de lux.
Dinspre penitenciare? Câţiva ameţiţi îşi dau foc la saltele, intră în refuz de hrană sau fac hărmălaie pe acoperiş (sub privirile suspect de permisive ale gardienilor). Mai degrabă îşi fac rău singuri şi servesc fără să vrea unor interese, decât rezolvă ceva. În rest, nimeni nu vede, nu aude şi mai ales nu vorbeşte. Ministrul Raluca Prună ne cere răbdare, dacă am rezistat 20 de ani, nu mai rezistăm două luni?
Ca şi în cazul infecţiilor din spitale, nu poţi rezolva problema supraaglomerării din penitenciare peste noapte. Totuşi, aţi auzit de vreun director de penitenciar demis pentru că în unitatea pe care o gestionează colcăie şobolanii şi ploşniţele, iar deţinuţii din subordine se sufocă vara în camerele suprapopulate? Eu nu. Şi totuşi, şi acestea, ca şi viermii de pe ceafa unui pacient, sunt chestiuni mai degrabă gospodăreşti, nu de politică bugetară, în ciuda lipsei de resurse.
Până să ajungem să ne plictisim de bani ca în Elveţia sau să ne preocupe în masă Brexitul, s-ar schimba câteceva destul de rapid în bine dacă mai mulţi români ar începe să deschidă ochii, urechile şi gura şi să şi le conecteze cumva la creierele şi sufletele amorţite de mizeria care îi înconjoară.