– Interviu cu reputatul medic chirurg, Nicolae DINU –
Reporter: Când v-ați descoperit pasiunea pentru Medicină?
Dr. Nicolae DINU: M-am îmbolnăvit!…Cred că eram clasa a X-a. Am făcut o formă obișnuită de hepatită. Am fost internat în Spital, unde am stat ceva timp, întrucât așa era regula la acea vreme… stăteai o lună în spital. Am fost internat la Spitalul „Colentina”. Întâmplarea a făcut că era într-o perioadă în care tocmai era sesiunea de vară a studenților, iar studenții de anul șase de la Medicină, susțineau examenul de boli infecțioase în spital. Mi s-a părut interesant, deși la acea vreme eu doream să mă fac inginer…Făceam secție reală la liceu și visam să lucrez inginer într-o fabrică de autoturisme. În concluzie, dacă nu aș fi făcut medicină, m-aș fi făcut inginer… Aș fi vrur să lucrez, așa cum spuneam, într-o fabrică de autoturisme, deși Dacia încă nu începuse să se fabrice…
Rep: De ce chirugie și nu altă specializare?
Dr. N.D: În orice copil funcționează mimetismul…Cand m-am hotărât să pornesc pe acest drum, fiind fascinat de acei studenți, ca elev în clasa a X-a, am pornit pe această idee. Eu sunt din „Adunații Copăceni”, undeva de pe partea cealaltă a Argeșului, din satul Mogoșești. Acolo era un spital rural care funcționa cu patru secții: obstretică-ginecologie, pediatrie, boli interne și chirurgie. Erau doi sau trei doctori chirurgi. Toată lumea îi respecta, erau foarte cunoscuți și apreciați. Mi s-a părut deosebit acest lucru…
Cum vă spuneam, din clasa a X-a m-am hotărât să fac Medicină. Lucrurile erau clare și nu mi-am mai schimbat decizia sub nicio formă…Am început să mă interesez, să cumpăr cărți, să fac rost de materialele de care aveam nevoie. Un bunicul din partea mamei, un om mai destupat la minte, nu țăran, ca cei din partea tatălui meu, ce era meșter de case, mi-a dat niște bani să îmi cumpăr cărți. Mi-aduc aminte că mi-am luat „Anatomia și Fiziologia Omului” scrisă de Petricu și Voiculescu.
Am început să o sudiez, pe urmă am realizat că este nevoie de mai mult, de chimie, de fizică, de studiu pe care mi l-am asumat temeinic. Acest lucru a avut o mare importanță asupra hotărârii mele de a face chirurgie. Dar deja, când am intrat în facultate, am văzut cu ce se ocupă fiecare dintre discipline și am considerat că chirugia mi se potrivește cel mai bine. M-am gândit totuși că dacă nu aș fi făcut chirugie, probabil m-aș fi orientat către radiologie. Mi se părea interesant la vremea aceea…
Rep: Ce calități trebuie să aibă un medic pentru a fi considerat un chirug bun?
Dr. N.D: În primul rând este importantă capacitatea sa de a rezista la efort, anduranța… Gândiți-vă că un medic chirug, după vizita bolnavilor, trebuie să intre în sala de operație, adică de abia atunci începe munca. Noi suntem aici toată ziua…Venim seara la contravizită, mergem sâmbăta, duminica să ne vedem pacienții. Nu știu câte duminici am lipsit eu din spital… Acum, spre norocul meu, sunt cu Mihnea, fiul meu și venim alternativ, să vedem bolnavii. Nu poți să stai liniștit, căci fiecare bolnav contează…Trebuie să verifici cum e pansamentul, cu ce drenaj a venit, ce s-a scurs pe sondă…Iar asta înseamnă efort și disponibilitate. Pe lângă anduranță și disponibilitate la efort, mai este nevoie și de studiu permanent și grijă față de bolnav…
Rep: De cine vă aduceți aminte, cu plăcere, din facultatea de Medicină?
Dr. N.D: Sunt foarte mulți oameni care m-au influențat, dar îmi aduc aminte cu plăcere de dr. Benea Florin care mi-a fost un adevărat dascăl, cel care ne-a învățat cum să facem legătura între știința noastră medicală și bolnavi…
Rep: Cum vă simțiți atunci când, deși interveniți chirugical, știți că omul acela nu mai are nicio șansă?
Dr. N.D: Este groaznic, să știți…Nu te obișnuiești niciodată! Eu n-am reușit să mă obișnuiesc nici acum. Privesc cu puțin mai multă detașare, dar tot sunt supărat. Mihnea este mai pasional decât mine și pune totul la suflet, fiind mult mai afectat. Am avut chiar săptămâna asta niște cazuri nenorocite, care nu au mers…Uneori apar complicații…Vă pot da un exemplu cu o pacientă operată recent. Operația a decurs foarte bine, însă înainte cu o zi să plece acasă, a apărut o hemoragie digestivă severă, ce nu avea legătură cu operația. Am făcut endoscopie, din nou s-a intervenit chirugical, însă din păcate organismul i-a cedat, femeia a făcut o bronhopneumonie. A trebuit intubată…Organismul nu i-a cedat din cauza bolii de care suferea, nici de hemoragie, dar a făcut o bronhopneumonie care i-a fost fatală… Este trist, este groaznic, indiferent de anii de experiență, să pierzi oameni…
Rep: Aveți o întâmplare din carieră, care v-a marcat, fie ea pozitivă , fie ea negativă?
Dr. N. D: Era o perioadă în care operam copii, aici în Spital. Astăzi nu mai facem așa ceva…Îmi aduc aminte că a venit un copil prăpădit, murdar, care suferea de ocluzie intestinală. L-am operat…Băiatul avea limbrici, o infestare masivă… Luase tratament, acest tratament omorâse un contingent mare de limbrici și se făcuse o ocluzie. Copilul avea o suferință extraordinară, când a sosit la Spital…Era transfigurat de durere, cu privirea înfundată. Operația a fost un succes și toată suferința a dispărut, copilul fiind fericit. Este minunat să poți dărui sănătate și fericire unui copil! Dintr-odată devenise cel mai frumos copil, pentru că era fericit…
La polul opus mă marchează negativ, bolnavii care mor. De fiecare dată ne facem filmul operației, ne aducem aminte de fiecare detaliu din sală, chiar și de glumele pe care le-am făcut și încercăm să realizăm ce anume s-a întâmplat. Dar uneori nu mai depinde doar de noi, asta ne supără cel mai tare.
Dr. N.D: Ne puteți descrie cum se făcea chirugie până în anii 90 și cum se practică astăzi?
Sunt și lucruri bune, sunt și lucruri rele, fără discuție. Partea bună de dinainte de 90, era că ne bazam foarte mult pe știință, pe ce învățam, pe examenul clinic, pe discuția cu pacientul. Nu aveam altă soluție… Acum, după anii 90, încoace, tehnologia ne ajută foarte mult. Avem imagistica…RMN-ul, ecografia, analizele de laborator care se pot face foarte rapid. Asta este diferența. Fără discuție este mai bine astăzi, căci tehnologia joacă un rol important. De ce să nu recunoaștem, trăim mai bine ca înainte, din toate punctele de vedere…
Rep: Ați fost tentat să plecați vreodată, în afara țării ?
Dr. N. D: O singură dată, în perioada comunismului când se pleca în Libia, întrucât se plătea foarte bine. M-am răzgândit însă atunci când au început să mă verifice pe toate părțile. A fost singura dată când m-am gândit la așa ceva…
Însă în general, eu eram mulțumit. Am evoluat bine aici. Iar de fugit, înainte de Revoluție, nu m-am gândit niciodată…Nici nu puteam, căci fratele meu era aviator și l-aș fi distrus. Însă uneori mă gândesc că aș fi putut să plec în București, sau puteam să aleg Sibiul, întrucât aveau la un moment dat două posturi în Spitalul Județean…Nu aveam însă casă și mi-am zis că aici mă simțeam totuși bine…Eram, la acel moment, cel mai tânăr dintre chirurgii de aici din acest spital…
Rep: Este chirugia o muncă de echipă?
Dr. N.D: Evident! Numai în echipă se poate face. Din echipă fac parte doctori, asistenți, asistente de sală, asistente de ajutor, de anestezie…Echipa însă trebuie să fie bine antrenată și bine educată.
Rep: Ce lipsește sistemului medical din România pentru ca să fie eficient?
Dr. N.D: Gândind ca un pacient, aș spune că i-ar trebui un control mai riguros, dar nicidecum o imixtiune în actul medical. În continuare, în țara asta se face risipă!…Risipă de medicamente, risipă de investigații, de mijloace fizice. Vă dau un exemplu: un bolnav căruia îi spun ”mâine pleci acasă”, iar pacientul spune, „păi nu pot să plec, întrucât fiul meu nu poate să vină să mă ia!” Omul nu are cu cine și unde să se ducă. Nu îl putem lăsa însă pe străzi, iar o zi de spitalizare, înseamnă bani și un pat ocupat! Așa că pentru încă o zi el primește pat, mâncare, apă și toate celelalte…
Pe de altă parte avem bolnavi care iau 16 medicamente! Eu desfid orice asistentă sau om pus să țină ordinea medicamentelor acestor pacienți. Este mult prea mult…Am avut și cu 22 de medicamente, deși este ceva greu de imaginat. Este o risipă aici!
După care urmează risipa de investigații! Aici intervine știința clinică. Este atunci când medicul, ca să nu mai piardă timpul pentru a dignostica, cere ca pacientului să i se facă un CT, o endoscopie și multe altele. Ar trebui un control mai riguros al sistemului medical, dar nicidecum prin a tăia din lista de medicamente…
Dr. N.D: : Ați putea face un bilanț al activității dvs. profesionale? Câte operații ați efectuat, câte gărzi făceați pe lună?
Rep: Eu lucrez în acest spital din anul 1981… Adică sunt aici de 43 de ani! Am intrat la facultate în 1969, iar chirugie fac din 1981. Sunt foarte multe intervenții la care am participat, am operat mult…Este imposibil de contabilizat, vorbim aici de o viață de om…Se mai spunea pe vremuri că, în chirurgie, colegii te lasă să îți rupi gâtul…Mie nu mi s-a întâmplat asta! Eu n-am cunoscut acest lucru aici. Au fost niște oameni deosebiți. I-aș aminti pe dr. Munteanu, dr. Pleșu, dr. Costică Popescu…
Rep: Care este cea mai mare satisfacție pe care o simte un medic chirurg?
Dr. N.D: Noi suntem între agonie și extaz…Așa cum vă spuneam, cea mai mare supărare a noastră este atunci când ne moare un bolnav , iar cea mai mare satisfacție când reușești să salvezi un pacient.
Trebuie înțeles că nu suntem niște Dumnezei, ci că avem o profesiune mai aparte. Mai trebuie precizat că avem de a face cu trei mari categorii de bolnavi: bolnavii pe care îi vindecăm, bolnavii pe care îi facem să își ducă suferința mai ușor și bolnavi care din păcate nu îi mai putem ajuta cu nimic. Și evident sunt și pacienții care nu supraviețuiesc. Trebuie înțeles că o intervenție chirurgicală este ca și cum te-ar lovi un tren, în plină viteză! Am făcut și intervenții mari cum este amputație de rect duodenpancreatectomie totală și cu succes, cu pacienți care s-au făcut bine…
Rep: Cum stau giurgiuvenii cu sănătatea și pentru ce ajung uneori la „cuțit” , cum se zice?
Dr. N. D: Din punctul meu de vedere cele mai frecvente sunt afecțiuni de care suferă sunt cele digestive, afecțiuni de căi biliare, afecțiuni neo-plazice, mai cu seamă cancere de colon și mai puțin cancerul gastric. A fost o perioadă în care ne întâlneam des cu cancerul gastric… Acum avem Endoscopie, nu mai avem cum să trecem pe lângă el. Îl detectăm urgent…Însă sunt perioade în care anumite afecțiuni sunt mai frecvente, având o pondere mai mare. Cauzele sunt multiple… Probabil anumite uzanțe alimentare, vorbim aici de litiaza biliară sau probabil din cauza unei alimentații mai grase, cu multă pâine, grăsime. Nu este aleasă bine mâncarea…
Rep: Unul dintre băieții dvs. deși tânăr, și-a câștigat repede notorietatea, ca medic chirurg. Dvs l-ați îndrumat către medicină?
Dr. N.D: Nu eu… I-a plăcut lui profesia asta! El a ales… Poate doar a fost influențat de faptul că era băiatul meu, al medicului Dinu, iar această ipostază l-a încântat. Eu am doi băieți. Mihnea este foarte studios și serios. Amândoi au fost copii cuminți, nu am avut probleme cu ei. Un singur lucru l-am sfătuit pe Mihnea, după ce a terminat rezidențiatul…L-am dus la profesorul Dragomirescu. La momentul în care eu eram tânăr, acest profesor era conferențiar al celebrului academician Ion Juvara.
Acum dumnealui este profesor universitar și șef de clinică la spitalul „Sf. Ioan”. Lui Mihnea nu i-a plăcut însă acolo și a refuzat să rămână, preferând să continue, la acel moment, la Spitalul de Urgență Floreasca, la UPU. Era o echipă tânără la Floreasca, însă de profesioniști. A avut norocul să cunoască și să devină prieten cu un coleg, care l-a instruit. Un medic minunat, un adevărat profesionist, căruia îi mulțumesc și eu.
La un moment dat, între perioada terminării rezidențiatului și obținerea unui post, l-am sfătuit să facă endoscopie. Și-a construit niște relații, unele de prietenie cu cei care a lucrat și a făcut această specialitate ce îi este de mare ajutor acum.
Rep: Lucrați în echipă cu fiul dvs. Este un privilegiu și o mândrie, însă ajungeți să vă și contraziceți ?
Dr. N.D: Cum să nu ne contrazicem… Mihnea este oarecum tentat să fie mai exagerat în anumite intervenții, eu sunt cel care însă îl ponderez. Era o vorbă pe vremea noastră. „Decât să omori un om într-un singur timp mai bine îl salvezi în doi timpi! ” Mihnea este valoros și ca om și ca medic. Am dezvoltat prietenii și colaborări cu mmedici remarcabili, datorită lui Mihnea, cum este cea cu medicul Busuioc, de la Spitalul „Cantacuzino”. Medicul ne ajută datorită lui Mihnea. El face intervenții endoscopice. Înainte aceste intervenții se realizau doar prin deschidere, acum ele se fac endoscopic…
Rep: Ce vă doriți pentru următorii ani și cât veți mai continuă să profesați?
Dr. N.D: Îmi doresc sănătate și vreau să profesez cât mai mult. Există însă o limită în toate și probabil că o să mă retrag și eu la un moment dat. Dar știți, mi-am zis că atâta timp cât capul îmi rămâne limpede și mâinile nu îmi tremură, mai pot face ceva.
Rep: Cum este omul Dinu, cel care ajunge acasă?
Dr. N.D: Lipsesc multe lucruri…Rămânând în Giurgiu am fost privat de un anume spațiu cultural, pe care cei din București îl au și alte lucruri care țin de spirit, de suflet.
Mă uit la colegii mei care profesează în străinătate și care s-au pensionat la 60 ani. Și-au cumpărat o casă de vacanță pe malurile Mării Mediterane și se relaxează, călătoresc…Pentru noi asta ar însemna să câștigăm mult mai mulți bani…
Chirurgia, medicina în general, este scumpă, trebuie să participi la Congrese, să cumperi materiale, tratate de medicină, pe care le suporți din banii tăi, personali. La acest moment, în România, Spitalul nu decontează aceste cheltuieli. Nu mai punem la socoteală că la un Congres trebuie să îți achiți transportul, să stai la hotel, trebuie să mănânci și toate acestea costă bani.
Poate cel mai frumos Congres la care eu am participat a fost cel de la Târgu Mureș, unde ei au organizat partea socială, într-o Salină imensă…A fost un eveniment minunat de care îmi aduc aminte și astăzi cu multă plăcere…
Rep: La ce se gândește un chirug înaintea unei intervenții chirugicale?
Dr. N.D: Când am început profesia mai mergeam la profesorul Dragomirescu de care am făcut vorbire mai devreme. Mă duceam la el în Capitală. Încă nu ajunsese profesor. Mai mă sfătuiam cu el. Știam că se duce la contravizită seara și mai stăteam de vorbă cu el…
La început aveam un soi de trac…Nu pretențios, în sensul artistic. Era o formă de emoție… Acum nu îl mai am pentru orice intervenție, dar în cazurile grave, intervențiile complicate îmi creează aceleași emoții…O anume neliniște. Îmi place să cred că această neliniște este creatoare. Meseria noastră este și lucru manual, ca să zic așa.
În timp ce un chirurg rezolvă o hernie, într-o jumătate de oră, altul o rezolvă în două ore. Ține de rutina pe care ți-ai căpătat-o de-a lungul anilor. Are și rutina, importanța ei, nu mereu facem intervenții laborioase.
