Cu puțin înainte de 1989 românii de rând nu prea aveau timp liber. Se luptau zi de zi cu supraviețuirea și erau împărțiți mereu între serviciu, stat la cozi pentru procurarea de alimente și îngrijitul casei. Tovarășii doreau ca timpul liber care le rămânea oamenilor între serviciu și somn să fie folosit pentru muncă voluntară, educație socialistă și manifestări de dragoste pentru țară și conducători.

Românii se strecurau printre cerințele tot mai absurde ale conducătorilor și în puținele clipe de răgaz se întâlneau cu prietenii. Aniversările, zilele de sărbătoare legală sau religioasă sau Revelioanele se petreceau alături de familie și prieteni.

De când venea căldura, distracția de bază a oamenilor o constituia ieșirea la„iarbă verde”.  Acestea se țineau doar duminica – să nu uităm că se lucra 6 zile pe săptămână – și toți participanții contribuiau cu câte ceva la meniul petrecerii.

Se mergea cu mașinile alternativ: o săptămână cu mașinile celor care aveau număr de înmatriculare par, iar săptămâna viitoare cu ale celor care aveau număr impar.

Așa că de sărbători și implicit de 1 Mai, nelipsit era grătarul – care cum reușea să facă rost de o bucățică mai bună de carne o păstra – chiar și multă vreme, la congelator– pentru următorul grătar. Se cânta, se dansa, se juca volei, fotbal, rummy, table, badminton sau cărți și ziua de relaxare dura de dimineața până seara.

Ce se intampla la Giurgiu…

Cu puțin timp înainte de relaxarea promisă, începând cu 15 mai, în plină pandemie, am dorit să facem și noi, un recurs la memorie, în apropierea zilei de 1 mai. Așa că i-am provocat pe câțiva giurgiuveni trecuţi de prima tinereţe să își amintească despre cum îşi petreceau ei înainte de 1989 zilele declarate nelucrătoare de 1 Mai.

Defilarea, preambulul sărbătorii

De Ziua internaţională a Muncii, salariații întreprinderilor defilau cu care alegorice.  Desigur, în cele două zile libere cineva trebuia să rămână de pază în unitate sau prin fabrici, iar de obicei primii sacrificați erau tinerii sau cei fără pile, care îşi puteau lua adio de la cele două zile libere.

Veneam îmbrăcaţi cu ce aveam mai bun pe acasă – ne poveste un alt octogenar. Cu două săptămâni înainte, în curtea fabricilor începeau să se lucreze lozinci muncitoreşti. În aer se simţea că e rost de o sărbătoare. Nu prea ne convenea să mergem la defilare dar ce puteai să mârâi ceva.

Restul populaţiei nu stătea nici ea degeaba, acasă, ci ieşea să-şi exprime „bucuria ” pe străzi. De la gara oraș şi până în centrul Municipiului, din toate cartierele mărginașe, suflarea oraşului ( muncitori, intelectuali, sportivi, elevi etc.) se încolona şi trecea prin faţa ”ștabilor” urbei, care îi salutau cu gesturi măsurate pe cei sculați din zori să se alinieze în rând cu ceilalți colegi, la locul ocupat de instituția de care aparțineau .

Era un adevărat concurs între întreprinderi pentru a avea cel mai expresiv, cel mai frumos, cel mai mare car alegoric. Așa doreau tovarășii de la Comitetul județean de Partid. Muncitorii trebuiau să poarte tot felul de exponate, produse ale întreprinderilor respective. Se prezentau – alegoric, fireşte – secvenţe de muncă din fiecare întreprindere, confecţionarea de mobilă, proiectanţi aplecaţi la planşeta de desen etc.

Carele alegorice, care de fapt erau nişte camioane acoperite cu pânză colorată, rulau pavoazate fiecare cu emblema întreprinderii respective. Pe lângă astea mai erau folosite şi tractoare cu remorci, în funcţie de mijloacele de care dispuneau fabricile.

În faţa fiecărui car defilau tovarăşii din conducerea întreprinderii, iar apoi urma cortegiul de oameni ai muncii rânduiţi pe secţii, birouri şi servicii, toţi cu zâmbete trase la indigo şi fluturând steguleţe de hârtie și baloane. Oficialităţile se asigurau ca, pe tot traseul , trotuarele să fie înțesate, ochi, de lume, pentru ca atmosfera de sărbătoare să fie mai veridică.

Pe tot traseul, Miliţia oprea trecătorii răzleți sau cei ce le păreau dubioși, legitimându-i…Defilarea începea pe la ora 9.00 şi se termina undeva după prânz, după cum îşi aminteşte unul dintre oamenii ce pe atunci au fost implicaţi în organizare.

Nu numai muncitorii întreprinderilor defilau, ci şi reprezentanții instituţiilor, corurile, ansambluri artistice ce prezentau, din mers, suite de dansuri populare.

Venea apoi defilarea sportivilor: Cluburile de handbal, rugby, fotbal, popice ( toate activând la acea vreme în divizii…) Sportivii schimbau între ei câteva pase, în timp ce, pe margini, câţiva tineri întindeau panglici albe, ca delimitare a „terenului de joc”.

Interesant este că şi gimnaştii prezentau exerciţii și sărituri pe saltele puse în carele alegorice, având grijă desigur ca tumbele să nu fie prea lungi şi să se trezească întinși pe caldarâm. Pe parcurs, convoiul se oprea în anumite locuri, dar mai ales în fața tribunei oficiale, zonă în care erau regizate meciuri de handbal sau de fotbal.

Nici şcolile n-aveau odihnă în această zi. Elevii şi cadrele didactice se adunau cu steaguri şi pancarte pe străzi, apoi se reuneau la oră fixă şi porneau spre Centrul orașului. E drept, la defilare ei earu așezați mai în spate, urmaţi de masa de cetăţeni neorganizaţi, dar la fel de entuziaşti.

Până seara târziu, pe întreg teritoriul orașului se prezentau programe artistice de către ansambluri locale ( și slavă Domnului că am avut așa ceva, tot timpul!), dar şi din comunele învecinate. Întreg Centrul era plin de standurile întreprinderilor comerciale, care vindeau mici, bere, fripturi la grătar și cremvurşti. De 1 mai, toate magazinele erau închise, dar restaurantele şi grădinile de vară aveau program prelungit.

Premii în bani şi poze la panoul de onoare

Un aspect uitat este faptul că Ziua Muncii coincidea cu încheierea exerciţiului financiar pe anul precedent. „Se declarau întreprinderile fruntaşe în întrecerea socialistă – pe Ministere şi Direcţii, iar muncitorii evidenţiaţi erau fotografiaţi şi expuși pe panorurile de onoare. Cu această ocazie, fiecare întreprindere îşi premia angajaţii, iar sumele erau uneori substanţiale, pentru că deja la finele trimestrului I se cunoştea bilanţul pe anul precedent.

Cârciumarii n-aveau odihnă…

Mulți dintre cei ce lucrau în alimentația publică erau chemați de acasă să organizeze petreceri la Pădurea Bălănoaia. Erau solicitați șefii de restaurante care de fapt în acele zile nu aveau odihnă. Toată alimentaţia publică a Giurgiului era concentrată în zonele fierbinți: Centru, pădurea Bălănoaia, Portul Giurgiu, zonele de iarbă verde din oraș…

Pe scene improvizate ad-hoc cântau şi dansau numeroase formaţii artistice din întreprinderi şi artişti profesionişti, iar pe alături sfârâiau grătarele fumegânde , cu mititei, cârnați și pastramă… Giurgiuvenii savurau într-un alt mod pe atunci, momentul 1 Mai. În acele timpuri toți erau apăsați de aceleași griji, de aceleași nevoi…Nu existau diferențe în privința nivelului de trai. Astăzi însă lucrurile s-au schimbat substanțial. Cei bogați își permit tot felul de ieșiri în locuri exotice, tot felul de bucate alese la mese… Plebea se mulțumește cu un grătar în fața blocului și câteva PET-uri cu bere sau o masă întinsă în curte, la țară, cu familia și cam atât…după cum ne mărturisea un cetățean ajuns la vârsta a treia, care a prins vremurile descrise de noi .

La Clubul Fabricii de Zahăr şi pe stadionul Marin Anastasovici se ţineau spectacole cu mare fast şi aveau loc întreceri sportive.

Berea, mult gustata șampanie a ”oamenilor muncii”

Deoarece pe vremuri trebuia să stai la coadă ca să iei o halbă cu bere, cele două zile libere erau un prilej deosebit pentru cetățeni să bea această băutură care multă vreme s-a produs la o fabrică vestită, din oraș. Giurgiuvenii abia aşteptau ca după defilare să meargă la o bere autohtonă ce pe vremuri se vindea la niște sticle verzi, de trei sferturi sau la butoi. Copiii erau la rândul lor răsfățați cu câte un țap ( o halbă mai mică de bere – n.a.)

După defilare mergeam cu toţii la Pădurea Bălănoaia…Acolo, multă muzică, spectacole cu formaţii de amatori, brigăzi de prin fabrici , dar şi artişti aduși de la Capitală – ne povestea un giurgiuvean ce ne asigura că nu a lipsit de la niciun 1 Mai muncitoresc…

Comerţul stradal excela… preţurile erau accesibile oricui, micu avea alt gust…Îl pregăteau meseriași ca nea Titi Banat, Dumnezeu să-l ierte. Era tare plăcut atunci. Acum este o mare diferenţă, pe fața oamenilor nu mai citești fericirea de atunci. Poate pentru că atunci aveau siguranţa zilei de mâine, acum nu o mai au! Acum, oamenii parcă au uitat să mai sărbătorească 1 Mai – ne spunea altcineva.

Defilarea se încheia de fiecare dată cu o întâlnire la un restaurant, cu plimbări la pădure sau prin parcuri. Era relaxant, 1şi 2 Mai erau zile libere de sărbătoare, aspect pe care îl îmbrăca şi şantierul. Lumea se relaxa. Ziua de 1 Mai era o sărbătoare care era nu numai așteptată ci și respectată…

De precizat ne mai spunea cineva că în ciuda aglomerației, atunci, de Ziua Internaţională a Muncii şi a Tineretului ( 2 mai) era disciplină, nu existau scandaluri care să denatureze sărbătoarea. Locuitorii se plimbau în aceste zile gratis cu vaporul pe Dunăre. Astăzi nici măcar o barcă cu vâsle de plimbat pe fluviu nu mai avem… Seara tinerii earu angrenați în manifestaţii sportive şi artistice pe bazele Cetatea, Fabrica de zahăr, SNG şi Voinţa. Oraşul era în permanentă mişcare şi distracţie. Totul continua şi după orele 24.00…

În plus, cine era cinci ani la rând fruntaş în întrecerea socialistă, primea medalia muncii sau titlul de Erou al muncii socialiste. Şi oraşele erau premiate. Totul era gratuit, desigur! În ultimii ani ai lui Ceauşescu, sărbătoarea de 1 Mai a devenit tot mai săracă, iar recompensele s-au rărit tot mai mult.

Astăzi, ele sunt formale, devenind mai degrabă pretext pentru bunici de a-și scoate nepoții la plimbare, iar pentru societățile comerciale un un prilej de a-și vinde produsele alimentare sau dulciurile și jucărelele pentru cei mici…

Vine 1 Mai…Trece 1 Mai…ce facem însă cu Pandemia?!

(Jurnal)