Noua stea a natației mondiale, David Popovici, are în spate o poveste construită pas cu pas, discret, împreună cu familia și staff-ul său. Un puzzle divers întrezărește geneza miraculoasă a unui campion, de la felul în care și-a gestionat primii ani în bazin și cavalcada de medalii juvenile până la racordarea la tehnologiile utilizate în sport și obsesia de a elimina orice capcană pe zona de doping.

Despre David Popovici, înotătorii de performanță, care îl urmăriseră încă de la Jocurile Olimpice de la Tokyo încoace, îi prevedeau un parcurs competițional excelent. Ceea ce de altfel se și întâmplă la acest Campionat Mondial desfășurat la Budapesta.

Ceea ce pe mine m-a frapat a fost ceea ce a declarat la finalul cursei de 100 m liber: Sunt un puști care înoată repede, un tip banal capabil să facă lucruri extraordinare, să inspire oemeni și care are alături de el oameni extraordinari.”. Un copil modest, dincolo de orice.

David Popovici a trimis o scrisoare deschisă către publicația americană swimswam.com, înainte să intre în istoria natației mondiale.

Sportivul român, în vârstă de 17 ani, și-a făcut o autocaracterizare superbă, în care a povestit cum s-a transformat dintr-un „copil slăbănog, cu brațe lungi”, într-un campion mondial.

Scopul meu este să nu-mi schimb niciodată mentalitatea, să nu uit cel mai important lucru dintre toate: că sportul este distractiv.

Persoana care sunt astăzi este suma tuturor lucrurilor ce mi-au fost oferite de oamenii care mă iubesc, cu răbdare și atenție. În plus, e ceva ce este doar al meu.

Mama, tatăl meu și Adrian, antrenorul meu, sunt adulții de la care am învățat cel mai mult și îl putem include și pe fratele meu, cu 8 ani mai mare decât mine, pe această listă a profesorilor de viață.

Nu mi-am dorit niciodată jucării, mașini sau jocuri video: a fost suficient să mă lași să mă joc cu pietre, bețe și orice am găsit în parcuri și grădini pentru a mă face fericit. De exemplu, mi-a plăcut să mă joc cu gândaci. Ochii mei au fost mereu atenți să capteze noi stimuli, în cercetare constantă pentru a descoperi cum este făcută lumea, pornind de la chiar piesele care o compun.

Chiar și astăzi, în ciuda eforturilor de antrenament, de studiu, în ciuda vieții pe care o duc, nu mă pot odihni niciodată după-amiaza (…) De ceva vreme, am găsit calea de a-mi recupera energia. Opresc lumina, sting telefonul, închid ochii și mă relaxez. Nu dorm, dar folosesc acest timp pentru mine – un fel de meditație în care găsesc puterea de a înfrunta restul zilei. Acesta este motivul pentru care am început să înot.

Îmi amintesc că în apă m-am simțit imediat în locul potrivit – ca un pește. Trivial, bine, dar adevărat. Sunt slab și am brațe lungi și mâini mari. În apă, trupul meu slăbănog găsise încrederea pe care, pentru cei ca mine, este greu de găsit la acea vârstă. Din ziua aceea, apa nu a fost doar locul unde mă simt bine, ci și fabrica în care îmi pot construi visurile, îmi pot alimenta pasiunea.

L-am urmărit pe Michael Phelps în toată gloria lui. I-am studiat mișcările și tata îngheța imaginea pentru a-mi arăta greșelile pe care le făceam în apă, pentru a-mi explica că între mine și acel monstru au fost «doar» multe ore de antrenament.

Mi-a fost foarte greu să mă trezesc devreme – nu înțelegeam de ce trebuie să înot la 5.00 dimineața. Obiceiurile mele alimentare nu au ușurat situația. Sunt obișnuit să iau micul dejun cu două ore înainte de a înota. Iar antrenamentul de la 5.00 însemna să stau la masă la 3.00 dimineața. Nu a existat o singură dată când părinții mei nu mi-au făcut micul dejun, arătând dragoste infinită pentru mine și respect enorm pentru visurile mele.

Ore și ore petrecute pentru fiecare detaliu. Eu și antrenorul Adrian vorbim mult despre înot, am putea petrece zile întregi discutând despre tehnică și legende trecute, fără să ne plictisim o secundă. Potrivit multora, felul în care înot are ceva de-a face cu stilul lui Ian Thorpe. Fără îndoială, această tehnică a fost o sursă de inspirație pentru mine. 20 de ani mai târziu, sunt liber să înot așa.

Dacă mi-ar fi spus cineva, în urmă cu doi ani, că acel copil care nu poate să doarmă după-amiază se va afla în camera de apel la Jocurile Olimpice, lângă campioni precum Caeleb Dressel sau Kyle Chalmers, probabil că i-aș fi spus că e nebun sau că a fost doar un vis.

Dar acum câteva luni, s-a întâmplat cu adevărat. Eram în camera de apel la Jocurile Olimpice de la Tokyo și gândurile mele m-au surprins cumva: «E adevărat, cei din jurul meu sunt giganți ai înotului; au scris pagini importante ale acestui sport. Dar și eu sunt aici și sunt și eu un uriaș. Am câștigat acest loc, iar Jocurile Olimpice te învață că fiecare are o șansă».

M-am distrat de minune la Tokyo și sper din tot sufletul să particip la mai multe ediții, pentru că Olimpiada este altceva. O lume diferită în care poți lua prânzul sau autobuzul chiar lângă adversarii tăi.

Jocurile Olimpice sunt adevărata esență a sportului. Și de aceea nu vreau să uit niciodată cât de mult mă distrez – cât de mult îmi place să fac ceea ce fac. În timpul celui de-al doilea 50 de metri din acel 100 de metri liber, m-am trezit vorbind în apă. Nu în capul meu, ci chiar în apă – sau poate vorbeam cu apa. Am spus la fiecare două lovituri: ”La naiba, îmi place la nebunie!”.

David Popovici a scris istorie pentru sportul românesc, e primul înotător bărbat din țara noastră care devine dublu campion mondial.

David este al doilea înotător din toate timpurile care reușește să câștige aur la probele 100 și 200 m liber la aceeași ediție după americanul Jim Montgomery, care a reușit acest lucru în 1973, la prima ediție a Campionatelor Mondiale de la Belgrad.

Visăm frumos, David! Bucuria asta a umplut sufletul românilor care te-au ”adoptat”. Ești inspirație, admirație și motivație pentru orice sportiv care își dorește să ajungă cel mai bun din lume!”, scriau cei de la Comitetul Olimpic Român la puțin timp după ce David a devenit dublu campion mondial.

(Jurnal)