Povestea cutremurătoare a unui Om adevărat, un inginer mecanic cu o inimă de aur
La început de an, municipiul Giurgiu a fost cuprins de o tristețe cum rar i-a fost dat să trăiască până astăzi. Duminică, 15 februarie, a fost o zi în care nu s-a stins dintre noi un mare politician, o vedetă de cinema și nici o figură publică, legendară, ci s-a stins un OM cu o inimă de aur!
Un om simplu, dar uriaș prin caracterul său: Dan Boboc, inginer auto, mecanicul desăvârșit din service-ul pe care îl administra alături de soția sa, în Zona Liberă Giurgiu. Avea doar 47 de ani…
Pentru cei care i-au trecut pragul atelierului, Dan nu era doar un mecanic. Era perfecționistul care nu lăsa nicio șurubelniță nelalocul ei. Era omul care nu preda o mașină până nu era sigur că funcționează impecabil. Era profesionistul care trata fiecare client cu respect și fiecare motor cu o grijă aproape părintească.
Boala l-a lovit însă nemilos. L-a topit de la o zi la alta. Din bărbatul înalt, energic, mereu în mișcare, rămăsese o umbră. Cu toate astea nu și-a pierdut nicio clipă luciditatea, nici demnitatea și nici dragostea pentru cei dragi lui și pentru semenii săi. Un om atât de ordonat, atât de conștient, dar mai ales atât de nedrept de tânăr.
Ultima zăpadă, din viață…
Cu o săptămână înainte de a se stinge, după o ninsoare bogată care a îmbrăcat orașul în alb, Dan a făcut un gest care astăzi pare desprins dintr-un scenariu de film. A plecat din spital și a mers glonț, la atelier. A intrat în hală, a privit în jur, și-a mângâiat cu ochii „a doua lui casă”, după care s-a urcat la volanul autoturismului Tesla pe care îl primise în dar de la soția lui și a ieșit la o plimbare prin zăpadă.
S-a bucurat ca un copil. Știa și simțea că este ultima lui zăpadă…
Ultimele 14 ore din viață nu le-a petrecut într-un pat de spital. A refuzat. A ales să stea pe un scaun, în dureri greu de imaginat, îmbrățișându-și soția. Nu a vrut să fie surprins de moarte neputincios, printre aparate. A vrut să simtă până la capăt căldura femeii pe care a iubit-o mai presus de propria ființă.
O iubire rară, adâncă, aproape nepământeană.
Deși Dan a plecat la cele veșnice, soția sa vorbește despre soțul ei ca și cum acesta s-ar afla în camera alăturată. Ca și cum, dintr-o clipă în alta, Dan ar deschide ușa și ar intra zâmbind, purtând pe buze una dintre glumele sale. Casa încă îi păstrează urma pașilor. Atelierul încă îi așteaptă vocea. A fost și motivul pentru care, la dorința sa ultimă, cortegiul funerar a poposit pentru câteva minute la atelierul mecanic din zona Liberă, înainte de a ajunge la cimitir pentru a fi îngropat.
