O casă de amanet este un tip aparte de creditor, în sensul că, deși este considerată „Instituție financiară nebancară”, singurul tip de credit pe care îl poate oferi este cel de tip „amanet”.

Nu o dată au fost întâlnite cazuri în care unele case de amanet se comportă ca niște veritabile IFN-uri, în sensul că acordă credite cu dobânzi uriașe, iau în gaj bunuri – de regulă, autoturisme – iar când debitorul nu mai poate plăti, execută silit bunul, ba, mai mult, continuă chiar urmărirea veniturilor debitorului, dar și a garanților acestuia.

Diferența majoră dintre creditele de tip amanet și celelalte tipuri de credite rezidă din faptul că, în cazul creditelor de tip amanet, răspunderea debitorului este limitată la valoarea bunului adus gaj. Cu alte cuvinte, casa de amanet poate executa silit DOAR bunul adus în gaj, însă nu poate continua executarea silită și asupra altor venituri ale debitorului (ex. popriri pe venituri salariale), în cazul în care, urmare a vânzării prin procedura executării silite, casa de amanet nu se îndestulează.

Această interpretare rezultă fără echivoc din prevederile Legii 93/2009 privind instituțiile financiare nebancare care prevede faptul ca o casa de amanet poate face exclusiv „acordare de credite cu primire de bunuri in gaj, respectiv amanetare prin case de amanet”.

Apărute în anii ’40, casele de împrumut pe amanet beneficiau de o reglementare extrem de precisă, de la valoarea dobânzii ce putea fi percepută (maximum 4,5% peste scontul Băncii Naționale), alte costuri ce puteau fi adăugate fiind de maximum 0,5% – taxa de evaluare bunuri, aceeași valoare maximă fiind și pentru taxa de păstrare sau pentru cea de asigurare. La acea vreme, dacă proprietarul bunului nu restituia, la termen, împrumutul, creditorul putea scoate la licitație bunul respectiv. În cazul în care, urmare a vânzării, suma depășea valoarea împrumutului și a costurilor, clientul primea diferența de bani, în caz contrar, casa de amanet rămânea cu pierderea, debitorul nemaiputând fi urmărit pentru diferența de sumă.

La această dată, legislația existentă în domeniul protecției consumatorilor atinge doar marginal situația contractelor de amanet. Directiva UE nr. 48/2008 privind contractele de credit pentru consumatori prevede faptul că prevederile acesteia nu se aplică „contractelor de credit la încheierea cărora consumatorului i se cere să pună un bun la dispoziția creditorului, cu titlu de garanție, și în cazul cărora răspunderea juridică a consumatorului este strict limitată la respectivul bun gajat„. În mod similar OUG 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori prevede că nu se aplică „contractelor de credit la încheierea cărora consumatorului i se cere să pună la dispoziția creditorului un bun mobil, cu titlu de garanție, și în cazul cărora răspunderea juridică a consumatorului este strict limitată la respectivul bun mobil oferit drept garanție. […]”.

Explicația faptului că atât Directiva UE nr. 48/2008 cât și OUG 50/2010 nu se aplică contractelor de credit în care răspunderea consumatorului este limitată la bunul mobil adus în garanție rezidă din faptul că acestea protejează consumatorul de potențiale abuzuri din partea creditorilor și includ prevederi care nu ar putea fi aplicabile creditelor tip amanet (de ex. obligația de a calcula dobânda anuală efectiva (DAE), dreptul de retragere, norme de executare silită, etc).

Așadar, în cazul contractului de amanet, răspunderea consumatorului este clară, previzibilă și individualizată, limitată la valoarea bunului adus în garanție”, precizează specialiștii în drept.

Orice interpretare contrară ar duce la concluzia că o casă de amanet poate derula orice tip de activitate de creditare, atâta vreme cât primește de la debitor o garanție mobiliară. Dacă am accepta aceasta interpretare, aceasta ar însemna că o entitate nesupravegheată de Banca Națională a României desfășoară activitate de creditare, fără să respecte cerințele impuse IFN-urilor înscrise în registrul general/special – ex. cerințe privind forma de organizare, cerințe de capital social, cerințe de raportare către Banca Națională a României.

În concluzie, o casă de amanet poate desfășura doar activitate de creditare cu primire de bunuri în gaj, cu condiția ca răspunderea debitorului să fie limitată la valoarea bunului adus în gaj, prin urmare nu poate urmări alte bunuri sau venituri ale debitorului sau fidejusorului. Dacă o casă de amanet a executat silit un debitor și a vândut bunul adus în gaj, casa de amanet NU mai poate urmări acel debitor pentru alte sume suplimentare (de exemplu prin poprire pe veniturile salariale).

(Jurnal)