Actorul Ion Cojocaru a spus adio scenei vieții la 61 de ani!

După o lungă suferință, viața actorului giurgiuvean Ion Cojocaru s-a stins la vârsta de 61 de ani.   În anul 2008, el a aflat că suferă de o boală cumplită: cancer hepatic gr. II, generat de-o hepatită tip C care nu i-a fost descoperită la timp, de atunci fiind  pensionat medical. De atunci actorul s-a luptat cu boala sperând să o învingă…Cu câțiva ani în urmă colaboratorul nostru, Petre Iordache, prieten cu actorul, îi făcea acestuia o biografie în publicația noastră . Vă redăm un fragment din acest material,   în sprijinul celor care nu l-au cunoscut pe acest onest și bun prieten al tuturor …

A fost şi urs, şi lup, şi corb, şi leu, şi câine – şi zmeu, şi împărat – încât, de-a lungul anilor, a devenit cel mai îndrăgit  personaj real de către cei mici, fiind considerat, pe bună dreptate, „actorul preferat al copiiilor (…)În urbe, pentru binemeritata-i popularitate, distinsului nostru concitadin i se spune – în semn de aleasă preţuire – „Actorul” – cunoscut nu doar din nenumăratele spectacole în care a jucat, ci şi datorită faptului că nu aşteaptă să fie salutat, – domnia sa fiind cel care salută primul.

Apreciatul actor a venit pe lume la ţară, în satul Frasinu, aparţinător comunei Băneasa de Giurgiu, în a cincea zi din Făurar, a anului 1956, fiind al doilea fecior în familia soţilor Lucia şi Ion Cojocaru, ţărani din tată-n fiu, truditori, de-o viaţă, ai pământului, harnici şi cinstiţi, iubitori de semeni  şi cu nestrămutată credinţă-n Dumnezeu.

A învăţat să scrie, să citească şi să socotească sub îndrumarea, mai întâi a doamnei învăţătoare Elena Manda şi mai apoi a doamnei învăţătoare Elena Breazu, cadre didactice excepţional pregătite profesional şi înzestrate cu o mare dragoste faţă de copii.

După absolvirea şcolii generale (1971) se înscrie şi susţine un examen de admitere extrem de exigent (şi cu un număr foarte mare de candidaţi), la Liceul Pedagogic Bucureşti, dar este respins. Tatăl său, mâhnit de insuccesul fiului său,  la care nu se aşteptase, ca să-l pedepsească îl înscrie la „Profesională”, în  clasa de ”sculeri – matriţeri”. Ceva mai rău nici că  i se putea întâmpla! Cei trei ani de Şcoală Profesională au fost, după spusele eroului acestor rânduri, „un adevărat calvar”.

A stat la internatul şcolii şi a mâncat la cantină.  După orele de curs programul din cămin se desfăşura ca la armată, program greu de suportat dar care după afirmaţiile interlocutorului meu, i-a fost de folos mai târziu.

În 1974 a absolvit Şcoala Profesională şi, conform contractului de şcolarizare, se angajează la Întreprinderea „CONECT” din Platforma Industrială Pipera. Se înscrie şi urmează totodată cursurile liceale (seral) frecventând în paralel şi cursurile Şcolii Populare de Artă, la clasa de actorie sub îndrumarea distinşilor profesori Jvonne Bertholda şi celebrul pe atunci, Sergiu Cioiu.

Absolvent al liceului şi al Şcolii Populare de Artă în 1980, Ion Cojocaru  pleacă în armată unde,  aşa cum îmi declara, nu i s-a întâmplat nimic important în viaţa sa. La venirea din armată mai lucrează încă doi ani ca sculer matriţer după care se hotărăşte să-şi schimbe meseria şi devine electromecanic la staţiile de pompare. A lucrat în comuna 30 Decembrie (astăzi, 1 Decembrie – Ilfov), mai bine de trei ani.

„ Mă trezeam la 4.00 dimineaţa, ajungeam în Bucureşti (Gara Progresul) la 6.00, luam autobuzul până la 30 Decembrie, intram în program la 7.30 şi până la orele 16.00 munceam de-mi săreau capacele, nu alta. Mă-ntorceam apoi la Bucureşti, mergeam la repetiţii cu trupa de teatru din cadrul Ansamblului artistic al UTC (Uniunii Tineretului Comunist), vis-a-vis de Teatrul Bulandra, unde repetam până în jurul orelor 21.00, când plecam spre gară şi ajungeam acasă la miezul nopţii. După trei ore de somn, scularea !!!. Începea o nouă zi de muncă…”

În octombrie 1987 directorul de atunci al Teatrului din Reşiţa, Eugen Vancea, în căutare de tineri actori pe care să-i angajeze la teatrul său, văzându-l într-un spectacol al Ansamblului UTC, îi propune, atât lui cât şi tinerei actriţe Nuami Dinescu („Tanţa” din emisiunea TV „Theoshow”) să participe la concursul pentru ocuparea posturilor de actori (vacante) la teatrul reşiţean. Aşa se face că după numai o săptămână, în urma concursului, devine actor al Teatrului din Reşiţa.

(…) Ion a rămas la Reşiţa până în 1995 şi în toţi aceşti ani a învăţat ce-nseamnă să fii actor profesionist. A jucat zeci de roluri în spectacole pentru copii, dar şi în multe, foarte multe spectacole pentru adulţi, străbătând tot judeţul Caraş-Severin.  Făcea deplasări la Herculane, având chiar şi microstagiuni de câte o săptămână acolo , jucând două-trei spectacole pentru copii, dimineaţa, şi unul pentru adulţi, seara (…)

În vara anului 1995 se afla împreună cu prestigiosul  regizor  Constantin Dicu la Teatrul „Ion Creangă” din Bucureşti unde se ţinea un workshop cu tineri actori. Aici l-a întâlnit pe cunoscutul actor şi regizor Mircea Creţu – ce urma să devină ulterior director al teatrului din Giurgiu. Din vorbă-n vorbă acesta a aflat că Ion este cetăţean al judeţului nostru şi i-a propus să vină la Teatrul „Valah”. Aşa  că, din 23 septembrie 1995  Ion Cojocaru este actor la teatrul din Giurgiu unde pentru a doua  „a început o nouă viaţă”! Şi aici a jucat în nenumărate spectacole pentru copii , dând viaţă unor personaje îndrăgite de prichindei. A jucat pe scena Teatrului „Valah” atât în spectacole din dramaturgia naţională cât şi în spectacole din dramaturgia internaţională, dintre care cele mai importante au fost: „Slugă la doi stăpâni” de Carlo Goldoni, „Oamenii Cavernelor” de W. Saroyan,  „Pierduţi în New York” de Mircea M. Ionescu (în regia lui Mircea Creţu), „O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale, „Bădăranii” de Carlo Goldoni (în regia lui Mihai Manolescu), „Bărbierul din Sevilla” de Beaumarchais  (regia Octavian Greavu), „Vulpea şi strugurii” de G. Figuieredo (regia Dorin Doroftei), „Profesiunea doamnei Warren” de Cr. B. Show (regia Ştefan Staicev), „Transfer de personalitate”  și multe, multe altele.

„Îmi vine foarte greu să stau acasă – îmi spune cu glas amar bunul meu prieten – dar sper din tot sufletul că poate vreodată… Cine ştie…” Atât… Îmi este greu să mai pot scrie… (!)  reda  Petre Iordache cuvintele prietenului său ,  fără să știe  că vor fi și ultimele   cuvinte ale actorului spuse publicului înainte de a spune adio scenei giurgiuvene…

Spiritul actorului Ion Cojocaru zburdă probabil la această oră printre stele,  învățându-i pe cei plecați demult acolo să fie… urs, şi lup, şi corb, şi leu, şi câine – şi zmeu, şi împărat …

Dumnezeu să-l odihnească!

După o lungă suferință, viața actorului giurgiuvean Ion Cojocaru s-a stins la vârsta de 61 de ani.   În anul 2008, el a aflat că suferă de o boală cumplită: cancer hepatic gr. II, generat de-o hepatită tip C care nu i-a fost descoperită la timp, de atunci fiind  pensionat medical. De atunci actorul s-a luptat cu boala sperând să o învingă…Cu câțiva ani în urmă colaboratorul nostru, Petre Iordache, prieten cu actorul, îi făcea acestuia o biografie în publicația noastră . Vă redăm un fragment din acest material,   în sprijinul celor care nu l-au cunoscut pe acest onest și bun prieten al tuturor …

A fost şi urs, şi lup, şi corb, şi leu, şi câine – şi zmeu, şi împărat – încât, de-a lungul anilor, a devenit cel mai îndrăgit  personaj real de către cei mici, fiind considerat, pe bună dreptate, „actorul preferat al copiiilor (…)În urbe, pentru binemeritata-i popularitate, distinsului nostru concitadin i se spune – în semn de aleasă preţuire – „Actorul” – cunoscut nu doar din nenumăratele spectacole în care a jucat, ci şi datorită faptului că nu aşteaptă să fie salutat, – domnia sa fiind cel care salută primul.

Apreciatul actor a venit pe lume la ţară, în satul Frasinu, aparţinător comunei Băneasa de Giurgiu, în a cincea zi din Făurar, a anului 1956, fiind al doilea fecior în familia soţilor Lucia şi Ion Cojocaru, ţărani din tată-n fiu, truditori, de-o viaţă, ai pământului, harnici şi cinstiţi, iubitori de semeni  şi cu nestrămutată credinţă-n Dumnezeu.

A învăţat să scrie, să citească şi să socotească sub îndrumarea, mai întâi a doamnei învăţătoare Elena Manda şi mai apoi a doamnei învăţătoare Elena Breazu, cadre didactice excepţional pregătite profesional şi înzestrate cu o mare dragoste faţă de copii.

După absolvirea şcolii generale (1971) se înscrie şi susţine un examen de admitere extrem de exigent (şi cu un număr foarte mare de candidaţi), la Liceul Pedagogic Bucureşti, dar este respins. Tatăl său, mâhnit de insuccesul fiului său,  la care nu se aşteptase, ca să-l pedepsească îl înscrie la „Profesională”, în  clasa de ”sculeri – matriţeri”. Ceva mai rău nici că  i se putea întâmpla! Cei trei ani de Şcoală Profesională au fost, după spusele eroului acestor rânduri, „un adevărat calvar”.

A stat la internatul şcolii şi a mâncat la cantină.  După orele de curs programul din cămin se desfăşura ca la armată, program greu de suportat dar care după afirmaţiile interlocutorului meu, i-a fost de folos mai târziu.

În 1974 a absolvit Şcoala Profesională şi, conform contractului de şcolarizare, se angajează la Întreprinderea „CONECT” din Platforma Industrială Pipera. Se înscrie şi urmează totodată cursurile liceale (seral) frecventând în paralel şi cursurile Şcolii Populare de Artă, la clasa de actorie sub îndrumarea distinşilor profesori Jvonne Bertholda şi celebrul pe atunci, Sergiu Cioiu.

Absolvent al liceului şi al Şcolii Populare de Artă în 1980, Ion Cojocaru  pleacă în armată unde,  aşa cum îmi declara, nu i s-a întâmplat nimic important în viaţa sa. La venirea din armată mai lucrează încă doi ani ca sculer matriţer după care se hotărăşte să-şi schimbe meseria şi devine electromecanic la staţiile de pompare. A lucrat în comuna 30 Decembrie (astăzi, 1 Decembrie – Ilfov), mai bine de trei ani.

„ Mă trezeam la 4.00 dimineaţa, ajungeam în Bucureşti (Gara Progresul) la 6.00, luam autobuzul până la 30 Decembrie, intram în program la 7.30 şi până la orele 16.00 munceam de-mi săreau capacele, nu alta. Mă-ntorceam apoi la Bucureşti, mergeam la repetiţii cu trupa de teatru din cadrul Ansamblului artistic al UTC (Uniunii Tineretului Comunist), vis-a-vis de Teatrul Bulandra, unde repetam până în jurul orelor 21.00, când plecam spre gară şi ajungeam acasă la miezul nopţii. După trei ore de somn, scularea !!!. Începea o nouă zi de muncă…”

În octombrie 1987 directorul de atunci al Teatrului din Reşiţa, Eugen Vancea, în căutare de tineri actori pe care să-i angajeze la teatrul său, văzându-l într-un spectacol al Ansamblului UTC, îi propune, atât lui cât şi tinerei actriţe Nuami Dinescu („Tanţa” din emisiunea TV „Theoshow”) să participe la concursul pentru ocuparea posturilor de actori (vacante) la teatrul reşiţean. Aşa se face că după numai o săptămână, în urma concursului, devine actor al Teatrului din Reşiţa.

(…) Ion a rămas la Reşiţa până în 1995 şi în toţi aceşti ani a învăţat ce-nseamnă să fii actor profesionist. A jucat zeci de roluri în spectacole pentru copii, dar şi în multe, foarte multe spectacole pentru adulţi, străbătând tot judeţul Caraş-Severin.  Făcea deplasări la Herculane, având chiar şi microstagiuni de câte o săptămână acolo , jucând două-trei spectacole pentru copii, dimineaţa, şi unul pentru adulţi, seara (…)

În vara anului 1995 se afla împreună cu prestigiosul  regizor  Constantin Dicu la Teatrul „Ion Creangă” din Bucureşti unde se ţinea un workshop cu tineri actori. Aici l-a întâlnit pe cunoscutul actor şi regizor Mircea Creţu – ce urma să devină ulterior director al teatrului din Giurgiu. Din vorbă-n vorbă acesta a aflat că Ion este cetăţean al judeţului nostru şi i-a propus să vină la Teatrul „Valah”. Aşa  că, din 23 septembrie 1995  Ion Cojocaru este actor la teatrul din Giurgiu unde pentru a doua  „a început o nouă viaţă”! Şi aici a jucat în nenumărate spectacole pentru copii , dând viaţă unor personaje îndrăgite de prichindei. A jucat pe scena Teatrului „Valah” atât în spectacole din dramaturgia naţională cât şi în spectacole din dramaturgia internaţională, dintre care cele mai importante au fost: „Slugă la doi stăpâni” de Carlo Goldoni, „Oamenii Cavernelor” de W. Saroyan,  „Pierduţi în New York” de Mircea M. Ionescu (în regia lui Mircea Creţu), „O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale, „Bădăranii” de Carlo Goldoni (în regia lui Mihai Manolescu), „Bărbierul din Sevilla” de Beaumarchais  (regia Octavian Greavu), „Vulpea şi strugurii” de G. Figuieredo (regia Dorin Doroftei), „Profesiunea doamnei Warren” de Cr. B. Show (regia Ştefan Staicev), „Transfer de personalitate”  și multe, multe altele.

„Îmi vine foarte greu să stau acasă – îmi spune cu glas amar bunul meu prieten – dar sper din tot sufletul că poate vreodată… Cine ştie…” Atât… Îmi este greu să mai pot scrie… (!)  reda  Petre Iordache cuvintele prietenului său ,  fără să știe  că vor fi și ultimele   cuvinte ale actorului spuse publicului înainte de a spune adio scenei giurgiuvene…

Spiritul actorului Ion Cojocaru zburdă probabil la această oră printre stele,  învățându-i pe cei plecați demult acolo să fie… urs, şi lup, şi corb, şi leu, şi câine – şi zmeu, şi împărat …

Dumnezeu să-l odihnească!