În noaptea de 14 spre 15 aprilie 1912, Titanicul, cel mai mare pachebot din lume la data plecării sale în călătoria inaugurală, s-a scufundat în apele Oceanului Atlantic, după ce a lovit un aisberg, tragedia soldându-se cu moartea a peste 1.500 de persoane.

Povestea Titanicului a început încă în anul 1907. El măsura 269,1 metri lungime, avea o lăţime de 28 de metri şi cântărea 46,328 tone, iar înălţimea de la punctul de plutire până la puntea principală era de 18 metri, notează site-ul euronaval.ro.

Proiectat pentru a putea atinge o viteză mare, Titanicul a fost dotat cu 29 de cazane alimentate de 159 de furnale cu cărbune, care îi puteau oferi o viteză maximă de 23 de noduri (43 km/h) şi o putere maximă de 59.000 CP.

Vasul a fost construit la şantierul naval Harland and Wolff din Belfast, avea echipaj britanic şi naviga sub pavilion britanic. Titanicul putea transporta câte 3.295 de persoane: 2.435 de pasageri şi 860 de membri ai echipajului. La clasa I puteau călători 689 de persoane, la clasa a II-a – 674 şi la cea de-a III-a – 1.026.

Titanicul rivaliza cu orice mare hotel continental, prin eleganţa şi rafinamentul cabinelor, precum şi ale serviciilor oferite. Cuprindea ascensoare electrice, o piscină, un teren de squash, o baie turcească şi o sală de gimnastică. Proiectanţii vasului au prevăzut un număr mai mare de bărci de salvare, dar, fiindcă posibilitatea unui naufragiu era exclusă, numărul lor a fost redus la 20.

În noaptea de 14 spre 15 aprilie 1912, transatlanticul a ajuns în apele din Terra-Nova, la 400 de leghe marine de ţărm. La ora 23:40, cei doi mateloţi de veghe i-au speriat pe ofiţeri cu mesajul alarmant: „Aisberg drept în faţă!”. Avertizarea a venit însă prea târziu pentru a putea evita coliziunea, 40 de secunde mai târziu carena vasului lovindu-se de aisberg, potrivit BBC. Tăietura rezultată în urma impactului a măsurat peste 90 de metri.

Viteza cu care naviga pachebotul la acel moment, apropiată de cea maximă, de 23 de noduri, a fost unul dintre factorii principali ai scufundării, căci nava ar fi avut nevoie de trei kilometri pentru a se putea întoarce la 90 de grade.

După coliziune, de pe puntea de comandă părea că vasul a scăpat cu bine. Însă fochiştii şi inginerii au văzut apa năvălind în cala vaporului. Cinci dintre compartimentele etanşe au fost inundate foarte rapid. După o evaluare rapidă a situaţiei, Thomas Andrews, proiectantul-şef al Titanicului, i-a comunicat căpitanului Edward Smith că vasul se va scufunda cu siguranţă. Căpitanul a poruncit să se coboare bărcile de salvare, iar operatorii au transmis fără întrerupere mesaje SOS.

În jurul orei 00:30, a fost lansată prima barcă, cu numai 12 pasageri, cu toate că ele fuseseră testate pentru greutatea a 70 de bărbaţi. Căpitanul Smith ordonase evacuarea, în bărcile de salvare, având prioritate femeile şi copiii. Vaporul începe încet să se scufunde, înclinându-se în prova. Pasagerii de la clasa a III-a sunt primele victime ale dezastrului, căci apa pătrunde vertiginos la acest nivel, iar accesul lor la punţile superioare este restricţionat. Din când în când, sunt lăsate să urce femei cu copii, iar dintre cei rămaşi, doar câţiva reuşesc să găsească alte căi către nivelurile superioare.

Pe măsură ce înclinaţia vasului este mai mare, panica cuprinde şi punţile superioare. Cu toate acestea, orchestra de la clasa întâi continuă să cânte pe punte.

În jurul orei 01:15, prora era deja sub apă, iar la circa 01:30, a fost lansată ultima barcă. De acum, toată lumea rămasă pe vas devine conştientă că va muri. Aceste momente aveau să fie surprinse, ulterior, în literatură şi în filme, dramatismul fiind accentuat de ultimul cântec al orchestrei, imnul „Nearer My God To Thee” (Mai aproape, Dumnezeule, de Tine), cântat chiar înainte de scufundare, de preotul care a ţinut o ultimă predică, şi de toate obiectele de lux care se prăbuşeau.

După două ore şi 40 de minute de la impactul cu aisbergul, mai exact la ora 02:20, vaporul s-a rupt în două şi s-a scufundat, la aproape 1.600 de kilometri distanţă de destinaţia finală.

O oră şi 20 de minute mai târziu, ajunge la locul tragediei nava Carpathia, aflată în apropiere, relatează history.com. Nu a fost salvată însă decât o parte din pasagerii naufragiaţi, în majoritate femei şi copii, ceilalţi pierind în apele îngheţate ale Atlanticului. Se pare că apele oceanului aveau valori mai scăzute de temperatură decât ar fi fost normal pentru jumătatea lunii aprilie, adică -2 grade Celsius în loc de aproximativ 7 grade Celsius.

Până în jurul orei 08:30 s-a încercat salvarea a cât mai mulţi supravieţuitori. La 08:50, Carpathia părăseşte zona şi se îndreaptă spre New York. Potrivit propriilor rapoarte, a reuşit să salveze 705 persoane. Compania White Star Line a publicat însă o listă cu 757 de supravieţuitori, iar Curtea Britanică de Anchetă a totalizat 711 supravieţuitori.

Carpathia a ajuns după trei zile la New York, călătoria sa fiind semnificativ îngreunată de condiţiile grele de navigare, din cauza blocurilor de gheaţă, a ceţei dense şi furtunilor. A acostat la 18 aprilie, ora 09:30 PM, fiind întâmpinată de nu mai puţin de 40.000 de oameni. A doua zi, Senatul SUA a lansat o investigaţie pentru a stabili cauzele tragediei. O iniţiativă similară, efectuată de britanici, s-a desfăşurat între 2 mai şi 3 iulie 1912.

Epava Titanicului a fost descoperită abia în anul 1985, de către dr. Robert Ballard, la o adâncime de circa 4 km, iar cele două părţi ale vasului se aflau la aproape 2 km una faţă de alta.

În total, au fost recuperate trupurile a doar 328 de victime. Ultimul, cel al însoţitorului de bord James McGrady, a fost descoperit la 25 mai 1912, de către vasul Algerine, notează encyclopedia-titanica.org.

(Jurnal)