Foto ”Adevărul”: Jumătate dintre români regretă vremurile celor doi dictatori…
După 26 de ani de la Revoluție, tot mai des cetățenii ajung să se întrebe ( mai ales cei de vârsta a treia) dacă astăzi se trăiește mai prost sau mai bine decât înainte de anii ’90. Numeroasele sondaje din ultimii ani, asta însemnând milioane de români, arată că înainte de 1990 se trăia mai bine.
Zilele trecute am dat, întâmplător , peste un comentariu al unui jurnalist din presa centrală, Ioan Husar, care pe baza unor analize personale cât și a unor date statistice oficiale a reușit să realizeze un interesant material ce vă poate răspunde oarecum la această întrebare . El a plecat în incursiunea sa de la prețurile mărfurilor, precum şi de la valoarea taxelor şi impozitelor percepute de stat. Comparativ cu anii de până în 90, în așa zisul capitalism de tip românesc, majoritatea populaţiei o duce mai rău decât înainte, dacă avem în vedere salariul şi ceea ce se poate cumpăra cu el, locurile de muncă şi locuinţele mai ales pentru tineri. Dar hai să parcurgem materialul…
„Statisticile seci spun că preţurile au crescut de vreo 4.000 de ori între 1989 şi 2014. Cu alte cuvinte, 1 leu de pe vremea comunismului valorează azi doar 40 de bani. Asta înseamnă, printre altele, că un salariu mediu din 1989 (3.000 de lei) echivalează azi cu 1.200 de lei (sau cu doar 75% din salariul mediu de acum. În România de atunci erau unele produse comparativ mai ieftine decât acum: ouăle, uleiul, zahărul, carnea de porc, electrocasnice şi electronice etc. Însă erau şi produse cu mult mai ieftine, ca brânzeturile, laptele, pâinea, ţigările, benzina, serviciile, precum şi încălzirea centrală, transportul cu metroul, autobuzul şi trenul, chiar şi multe articole de îmbrăcăminte (mai ales pentru copii) şi de încălţăminte, să nu mai vorbim de legume şi fructe, care acum se importă, mai ales toamna şi iarna, în proporţie de 75-80%.
Un muncitor care câştiga atunci în jur de 2.500 de lei lunar, banii îi ajungeau pentru mâncare, haine, încălţăminte, pentru concediu de 18 zile la mare sau la munte şi plata ratelor la apartament (dacă l-a cumpărat), mai punea şi ceva la CEC. Acum, aceşti bani abia dacă îi ajung să-şi petreacă 7 zile de concediu, două persoane, la mare, la un hotel de două şi mai rar de trei stele. Însă, cum taxele şi impozitele cresc mereu (recordul s-a doborât la toate capitolele în acest an), au inventat altele noi, precum cele pe stâlpi şi cabluri electrice, trotuare şi „zebre”, pentru construcţii speciale, coşuri de fum etc. Serviciile se scumpesc mereu: preţul gazului, energiei electrice, al carburanţilor (litrul de benzină sau de motorină este de circa 6 lei), iar veniturile reale ale oamenilor de rând scad din această cauză. Ce folos că, acum, oferta de produse este extraordinar de bogată, dacă populaţia nu are cu ce cumpăra minimul necesar pentru un trai decent la nivelul secolului XXI.
Indiscutabil, oferta de produse alimentare şi industriale din zilele noastre este una dintre cele mai bogate şi variate, asigurată de marile lanţuri de magazine occidentale, care au invadat România, unde au găsit o piaţă de desfacere imensă (de unde obţin un profit pe măsură). Însă ce folos dacă majoritatea românilor intră în magazine, se uită la preţurile mărfurilor pe care le-ar dori să le achiziţioneze şi pleacă resemnaţi cu plasa goală. E trist, dar adevărat că la noi se produc prea puţine bunuri de larg consum şi în special alimente, iar sutele de mii de hectare de pământ sunt nelucrate pentru că micii proprietari nu au unelte şi nici bani să plătească lucrările. Ele vin din import, în ambalaje colorate, însă multe dintre ele de-o calitate îndoielnică, la preţuri cu care nu pot concura produsele româneşti, ce sunt mai scumpe din cauza tehnologiei (e vorba şi de productivitatea muncii scăzute), a consumului energetic exagerat de mare, organizare şi seriozitate.
Şi, uite aşa, an de an, ai noştri guvernanţi, pe motiv că nu sunt rentabile, fabricile noastre le-au falimentat, pentru a le vinde la preţ de nimic la arabi, turci, italieni, austriecei, americani şi alţi străini, care le-au transformat în maldăre de fier vechi (apreciere făcută în anii ’90 de Petre Roman), din care au încasat triplul sumelor cu care le-au cumpărat, rămânând şi cu terenul al cărui valoare este de câteva ori mai mare (fiind în buricul târgului), decât preţul plătit statului român la vânzare.
Urmarea acestei dezindustrializări: pierderea a sute şi sute de mii de locuri de muncă, creşterea fără precedent a şomajului, plecarea în străinătate a milioane de români, care muncesc pentru străini, aducându-le profituri grase, iar la noi, în loc să crească nivelul de trai, scade mereu, îndepărtându-ne, din acest punct de vedere, tot mai mult de ţările dezvoltate.
De ce s-a ajuns aici? Pentru că pe toate guvernele şi partidele politice de după 1990 şi clientela lor le-au interesat să se îmbogăţească cu preţul distrugerii economiei naţionale, încât, acum, trebuie să stăm cu mâna întinsă la FMI, Banca Mondială, Consiliul Europei, pentru a ne acorda bani împrumut ca să plătim salariile bugetarilor şi pensiile, să nu închidem spitalele şi şcolile, să ne facem că realizăm autostrăzi şi că avem creştere economică. În realitate, am ajuns să ne conducă cei care ne împrumută miliardele de euro, cei care măresc averile clanurilor mafiote şi ale evazioniştilor lăsaţi de guvernanţi şi de justiţie să prospere, iar populaţia să fie tot mai săracă.
La toate cele de mai sus judecați singuri și dați un verdict : Se trăia mai bine sau mai rău înainte…?
(Jurnal)
