Barabbas_iisus and pilat-0

Pilat la procesul lui Iisus Hristos alături de Barabas înlănțuit
Procesul lui Iisus din Nazaret este un proces capital pentru istoria omenirii. Pentru credincioşi, el deschide calea mântuirii; în urma suferinţelor îndurate, Iisus devine prototipul însuşi al condamnatului nevinovat, judecata sa, simbolul erorii judiciare, iar apelul la „proces” într-o lumea guvernată de legea talionului stabileşte „matricea” judiciară al civilizaţiei occidentale actuale.

Într-adevăr, în urmă cu 1981 de ani, vineri 7 aprilie 30 î.Hr., se judeca, în numai câteva ore, la Palatul lui Irod din Ierusalim, cel mai important proces judiciar din istorie şi, în orice caz, unul dintre cele care au marcat major devenirea omenirii: cel al lui Iisus din Nazaret. Acuzat in extremis deopotrivă de blasfemie şi de a se fi pretins „rege al iudeilor” de căpeteniile religioase iudee, acesta avea să fie, în cele din urmă, la presiunea mulţimii aţâţate şi după ce judecătorul Pilat din Pont, prefectul provinciei romane, „s-a spălat pe mâini” (de răspundere), condamnat la moarte şi executat prin crucificare. Astfel, prin jertfa şi mărturisirea lui Hristos se năştea o nouă religie, creştinismul care, prin valorile sale, va sta la baza dezvoltării civilizaţiei occidentale.

Interpretări tendenţioase, de ordin preponderent teologic, dar exploatate conjunctural, alimentate de căutări absurde de vinovăţii şi inculpări în privinţa evenimentului judiciar, au născut şi întreţinut artificial o dispută care, de-a lungul veacurilor, a avut uneori devieri aberante, mergând până la forme extreme de rasism religios.

Pe baza ultimelor date ale cercetărilor istorice şi exegezelor biblice, în lucrarea sa Procesul lui Iisus (Ed. Herald, 2011), prof. univ. dr. Mircea Duţu demonstrează adevăratele cauze ale prigonirii şi trimiterii la moarte a lui Iisus, principalii vinovaţi şi circumstanţele în care s-a desfăşurat procesul judiciar care a condus la crucificarea sa, deschizându-se, astfel, calea minunii Învierii. Susţinerile sale, în frunte cu cea privind alungarea negustorilor din Templu drept principală cauză concretă a prigonirii şi iniţierii procesului judiciar, în scopul eliminării fizice a lui Iisus, sunt confirmate, din perspectivă teologică, de Joseph Ratzinger (papa Benedict al XVI-lea) în lucrarea sa Jésus de Nazareth. De l’entrée à Jérusalem à la Résurrection (Ed. du Rocher, Paris, 2011). Printr-o remarcabilă demonstraţie, suveranul pontif arată că linia de fractură dintre Iisus şi farisei nu s-a produs pe tema Legii, ci în problema centrală a Templului, episodul cheie reprezentându-l, în acest sens, momentul în care Hristos alungă, a doua zi după Sărbătoarea Ramurilor, pe schimbătorii de bani şi vânzătorii de păsări şi de animale pentru sacrificiul ritual de Pessah. Se combate, astfel, încercarea de a acredita ideea că Saul din Tars, devenit în urma convertirii pe Drumul Damascului, Pavel, apostolul neamurilor, ar fi fost principalul responsabil pentru fractura intervenită între adepţii lui Iisus şi lumea evree a antichităţii, iar creştinismul ar fi fost, la originea sa, purtătorul unui mesaj negativ faţă de evrei.

În rândurile de mai jos puteți citi un fragment dinProcesul lui Iisus al prof. Mircea Duţu apărută în De Ce Deum,  o reconstituire a faptelor de acum aproape 2000 de ani, dintr-o perspectivă istorico-juridică.

Prima întrebare: a existat istoriceşte procesul lui Iisus?

O întrebare preliminară şi, totodată, esenţială în economia problemei priveşte existenţa concretă, materială, factuală a evenimentului judiciar şi a protagoniştilor săi.

De-a lungul timpului, însăşi istoricitatea lui Iisus a fost uneori contestată şi cu atât mai mult cea a procesului judiciar, ca parte majoră a patimilor sale. Chiar în zilele noastre, autori precum teologul disi-dent Hans Kung susţin că „nu mai este posibil să re-constituim derularea procesului lui Iisus, având în vedere că nu deţinem actele sale originale, şi niciun fel de mărturii directe”.

O asemenea poziţie este, cel puţin, exagerată, întrucât la aproape două mii de ani de la eveniment şi în circumstanţele istorice date e greu să pretinzi proba cu acte şi precizări de amănunt. Şi aceasta cu atât mai mult în condiţiile în care posibilităţile de ordin tehnic de înregistrare a probelor erau foarte reduse, iar interesul autorităţilor judiciare ale timpului în acest sens a fost practic inexistent. Totuşi, acel titulus prevăzut de procedura romană şi atestat de evanghelii, pe care s-a scris lapidar „INRI”, se constituie într-o veritabilă minută a judecăţii şi nu ştim dacă s-au întocmit alte documente oficiale, episodul istoric rămânând astfel mai ales în memoria participanţilor şi a martorilor, transmiţându-se pe cale orală şi fiind reţinut în scris, peste câteva decenii, în evanghelii.

Nici protagoniştii operaţiunii judiciare, în frunte cu prefectul-judecător Ponţiu Pilat, neprevăzând importanţa cauzei pe care au judecat-o şi în cadrul căreia l-au condamnat la moarte pe Iisus, pe atunci un necunoscut, pretins „rege al iudeilor”, poate că nu s-au preocupat să întocmească documente oficiale, care apoi să fie conservate spre a fi transmise peste timp. De altfel, nu s-a păstrat nicio sentinţă a unui proces din antichitate, numai pledoariile lui Cicero şi Demostene furnizându-ne unele informaţii asupra derulării proceselor romane şi greceşti în cadrul cărora ei au intervenit ca avocaţi. Primele minute ale unui proces pe care le cunoaştem şi au putut fi astfel studiate de specialişti sunt datate mult mai recent, fiind cele ale proceselor intentate Ioanei d’Arc (1431) şi unele dintre cele judecate de Sfântul Yves de Kermartin (1250-1303, patronul juriştilor în general şi al avocaţilor în special). Ipoteza formulată de Iustin şi preluată mai apoi de Tertullian a existenţei unui raport al prefectului Pilat către cezarul Tiberius privind procesul unui candidat la regalitatea Israelului şi execuţia lui, care s-ar fi păstrat în arhivele imperiale este foarte puţin probabilă, având în vedere insignifianţa evenimentului pentru autorităţile romane.

Principala sursă de atestare (istorică) şi de reconstituire faptică a procesului judiciar al lui Iisus rămân astfel cele patru evanghelii canonice, confirmate şi uneori detaliate pe anumite aspecte de izvoare istorice directe ori prin elemente ale contextului juridic. Cea mai veche dintre aceste scripturi este Evanghelia după Marcu scrisă în anul 70 d.Hr., deci la patru decenii de la eveniment, urmată de cele ale lui Matei şi Luca, bazate în mod evident pe prima, dar şi pe un izvor necunoscut până astăzi şi îmbogăţite prin unele contribuţii personale. În sfârşit, cea după Ioan, datată în perioada 90-95, utilizează textele evangheliilor anterioare şi adaugă elemente omise de acestea . Deşi literatura iudaică păstrează o tăcere aproape totală despre Iisus, totuşi Talmudul , care regrupează, în circa 15000 de pagini, ansamblul tradiţiilor orale colectate în cursul primelor două secole ale erei creştine cuprinde şi circa 12 referiri la acesta. Referitor la moartea lui, un pasaj relatează o tradiţie care urcă dincolo de veacul al II-lea potrivit căreia „…în ajunul Paştelui, Iisus a fost spânzurat. Un vestitor a mers înaintea lui timp de 40 de zile, spunând: va fi lapidat pentru că a făcut vrăji, l-a înşelat şi l-a batjocorit pe Israel. Cei care ar fi cunoscut un motiv de a-l apăra, ar fi putut veni să depună mărturie despre el. Dar nu s-a găsit nimeni care să depună mărturie în favoarea lui, şi astfel a fost spânzurat în ajunul Paştelui”. (Talmudul Babilonian, Sinedriu, 43 a.). Aşadar sunt şi aici certificate câteva elemente: desfăşurarea unui proces (posibilitatea de a fi apărat şi de a depune mărturii sugerează un asemenea cadru), în ajunul Pesahului, confirmându-se astfel datarea din Evanghelia după Ioan, soldat, pentru vina de „a fi făcut vrăji şi insultat pe Israel” cu condamnarea la moarte şi executarea sentinţei. (Spânzurarea are aici mai ales semnificaţia de a „atârna pe stâlp”, situaţie care poate aminti şi de crucificarea romană). Aşadar, Iisus este considerat un instigator în sensul Deuteronomului (13, 9) şi astfel e avertizat, cerându-I-se să se căiască; în faţă refuzului Său, e judecat şi, în cele din urmă, executat.

Este dificil de perceput sensul discursului Coranic asupra morţii lui Iisus pe cruce. Versetele 157-158 din al 4-lea surat pune în scenă o polemică împotriva evreilor, care afirmă că „Noi l-am omorât pe Mesia”. Coranul neagă, oare, răstignirea, sau denunţă doar susţinerea iudaică? Textul este ambiguu în această privinţă, şi nici măcar exegeţii musulmani nu susţin un singur punct de vedere. Din perspectivă musulmană, oricum, moartea lui Iisus pe cruce nu joacă niciun rol în istoria mântuirii.

Dar nici sursele istorice propriu-zise nu lipsesc cu desăvârşire.

Astfel, se cuvine menţionată, în acest sens, mai întâi referirea istoricului evreu Flavius Josephus (37-100 d.Hr.) din lucrarea Antichităţi iudaice: „…Chiar dacă Pilat, din cauza acuzaţiilor aduse de fruntaşii poporului evreu, l-a ţintuit pe cruce, n-au încetat să-l iubească cei ce l-au îndrăgit de la început”. Găsim în acest text (numit şi Testimonium de Christo), pe lângă atestarea existenţei istorice a procesului şi confirmarea, astfel, a relatărilor evanghelice, şi două elemente fundamentale ale sale: cine au fost acuzatorii (căpeteniile iudee) şi, respectiv, pedeapsa aplicată şi modul său de executare (crucificarea).

De asemenea, o referire incidentală o întâlnim şi în Analele lui Tacit, unde, relatându-se despre Nero, incendierea Romei şi creştini, se face precizarea: „Christos (Christus), căpetenia de la care îşi luaseră numele, pe vremea împăratului Tiberius fusese osândit (executat) de către procuratorul Pontius Pilatus” (Anale 15, 44) . Şi din această sursă istorică de prestigiu rezultă aşadar condamnarea la moarte a lui Iisus şi executarea pedepsei din ordinul guvernatorului roman al provinciei, desemnat printr-o confuzie drept procurator şi nu prefect, cum era în realitate.

În lucrarea sa Moartea lui Peregrinus (scrisă în jurul anului 170) Lucian din Samosata scrie, printre altele despre acesta: „Ei, creştinii, îl venerau ca pe un dumnezeu, îl foloseau ca pe un legislator şi îl considerau ca pe maimarele (şeful) lor, bineînţeles după cel pe care ei îl venerau încă, omul care a fost crucificat în Palestina pentru a fi introdus acest nou mister în lume” (Moartea lui Peregrinus, 11). Este al doilea autor păgân, după Tacit, care ne dă câteva informaţii despre fondatorul creştinismului. Fără să-l numească, el îl leagă de Palestina şi semnalează execuţia sa, aducând două precizări: natura supliciului (crucificarea) şi cauza condamnării (introducerea unui nou cult, a unui nou mister).

La acestea se adaugă elementele cadrului juridic – deopotrivă ebraic şi roman – aferent cauzei şi timpului, care completează un tablou general al procesului, permiţând, totodată, o serie de corelări şi eventuale corecturi dovedite necesare în acest complicat demers.

O altă abordare a procesului

Astăzi, sâmbătă 11 aprilie, este noaptea de Înviere. Noaptea în care creștin ortodocșii merg să ia lumină din Sfânta Biserică, consfințind astfel minunea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.

Trebuie știut însă că această Conspiraţie politică a fariseilor şi a saducheilor împotriva Lui Hristos a generat un şir de ilegalităţi ce au culminat cu răstignirea Celui care a marcat ireversibil istoria umanităţii. Căpeteniile religioase ale iudeilor au încălcat toate procedurile prevăzute de legea ebraică în cazul acuzaţilor. La rându‑i, guvernatorul roman Ponţiu Pilat le‑a dat satisfacţie acestora, tot din raţiuni politice, deşi, potrivit principiilor dreptului roman, Iisus nu se făcea vinovat de nimic.

De peste două mii de ani, umanitatea stă cu faţa spre o palmă de pământ din Orientul Mijlociu, numită Palestina. Cele trei mari religii monoteiste – iudaismul, creştinismul şi islamul – revendică Ierusalimul drept centru al propriei spiritualităţi. O dovadă a originii lor comune, dar şi o sursă de interminabile dezbinări şi conflicte. Niciuna dintre religiile amintite nu neagă existenţa istorică a unui „fiu de tâmplar“ din Nazaret care a produs cea mai mare revoluţie din istoria lumii – iar unii spun că singura. Iudeii îi spuneau Rabi, adică Învăţător, creştinii L-au descoperit ca Fiu al Lui Dumnezeu, iar musulmanii îl numesc şi astăzi Profet.

Sfârşitul tragic – din perspectivă omenească – al Lui Iisus Hristos preocupă şi astăzi numeroşi teologi, pictori, literaţi şi, nu în ultimul rând, jurişti. S-a făcut sau nu vinovat de ceva? A încălcat vreo lege sau cutumă a acelor vremuri ori a fost arestat, torturat şi osândit în dispreţul reglementărilor romane şi iudaice? Iată doar două întrebări care nasc şi acum aprigi dispute. Paradoxal, Iisus Nazarineanul a fost arestat noaptea de o mulţime de oameni înarmaţi, ostaşi şi reprezentanţi ai fariseilor (membri ai unei grupări politico-religioase aristocratice), în grădina Ghetsimani din partea de răsărit a Ierusalimului. În schimb, legea ebraică prevedea că, exceptând flagrantele, acţiunile de acest gen trebuie să se desfăşoare ziua pentru ca „nimic să nu se petreacă în ascuns“.   În plus, la arestare, existenţa mandatului legal era condiţia de bază, fapt ce a fost trecut cu vederea în cazul Lui Iisus. Procedura a avut caracteristicile unei conspiraţii politice. Istoriografii au consemnat faptul că probabilitatea ca Iuda Iscarioteanul să fi fost dezamăgit de Hristos în speranţele sale patriotice este foarte mare. Iuda, asemenea multora dintre conaţionalii săi, aşteptau un Mesia răzbunător, care să lupte cu arma în mână împotriva romanilor, nicidecum să propovăduiască pacea şi iubirea aproapelui.

Încălcarea procedurilor

Sfântul Evanghelist Ioan subliniază faptul că, după arestare, Iisus a fost condus mai întâi în casa lui Ana, socrul lui Caiafa, care pierduse de cincisprezece ani scaunul de preşedinte al Sinedriului iudaic, dar care se bucura încă de o mare putere şi influenţă. După îndepărtarea lui Ana din postul de mare preot al iudeilor, el reuşeşte să transmită această funcţie fiului său, Eleazar, şi apoi ginerelui său, Caiafa. În vremea aceea, Sinedriul era tribunalul suprem şi forul care reglementa şi conducea treburile civile şi religioase ale iudeilor.   Convocarea primului Sinedriu a avut loc noaptea, fapt ce contravine legislaţiei timpului. Ceea ce astăzi am denumi „cercetare prealabilă“ s-a desfăşurat acasă la Ana, după cum am arătat. Interogatoriul luat de Ana, fost mare preot, nu a avut un caracter oficial, iar intenţia sa de a nu se angaja în vreun fel în judecată este evidentă. Asta, cu atât mai mult cu cât nu-i revenea nicio obligaţie din punct de vedere legal.

Mărturia Sfântului Evanghelist Ioan (18:24) este relevantă în privinţa abuzurilor săvârşite în această etapă a procesului – „Ana L-a trimis legat la marele preot Caiafa“. Convocarea celui de-al doilea Sinedriu a constituit o nouă încălcare a Torei (legea ebraică), aceasta stipulând un anume interval de timp între prima şi a doua audiere a acuzatului, precum şi pentru luarea unei decizii – „o zi solară întreagă“.  La această întrunire, Sinedriul votează condamnarea la moarte a Lui Iisus şi hotărăşte modalitatea obţinerii ratificării ei de către Ponţiu Pilat, guvernatorul roman al Iudeei (26 – 36 d. Hr.). Judecarea a avut loc tot noaptea, deşi legea ebraică dispunea ca acuzatul de fapte susceptibile de pedeapsa cu moartea să fie judecat ziua şi în public.

Supliciile – strict interzise

Dincolo de faptul că reunirea Sinedriului nu putea avea loc în perioada Pesahului (celebrarea eliberării israeliţilor din robia egipteană), membrii acestui organism aveau misiunea de a proteja acuzatul, acordându-i prezumţia de nevinovăţie. În niciun caz, membrii Sinedriului nu aveau voie să lovească un acuzat – „L-au legat la ochi, Îl loveau peste faţă şi-L întrebau, zicând: «Proroceşte, cine Te-a lovit?» Şi rosteau împotriva Lui multe alte batjocuri“ (Luca 22:64).   În plus, Tora specifică faptul că nu era posibilă condamnarea la moarte pentru un păcat capital decât dacă avea ca fundament declaraţiile similare a cel puţin doi martori. În cazul lui Iisus, afirmaţiile martorilor nu au concordat. De asemenea, Talmudul prevedea explicit că acuzatul avea dreptul să beneficieze de un apărător. Dacă nu îşi putea plăti unul, era numit un apărător din oficiu, care ar fi urmat să acţioneze în interesul lui. Iisus nu a beneficiat nici de această dispoziţie legală.

Spălarea mâinilor şi dreptul roman

Regele Irod Antipa (n. 4 î.Hr. – d. 39 d. Hr.), tetrarh al unei părţi din fostul regat herodian (Galileea şi Pereia), nu şi-a asumat responsabilitatea judecării lui Iisus la Ierusalim, unde se găsea cu ocazia celebrării Pesahului. Irod L-a retrimis pe Iisus lui Ponţiu Pilat, care se pronunţase deja în privinţa Nazarineanului.     Baza sistemului judiciar îl exonera pe Hristos de orice răspundere de natură penală, motiv pentru care Ponţiu Pilat a decis să nu‑şi asume cauza. „Juris praecepta sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere, suum cuique tribuere“ (Principiile dreptului sunt acestea: a trăi în mod onest, a nu vătăma pe altul, a da fiecăruia ce i se cuvine), instituia Ulpian drept reguli universal valabile, reguli ce nu fuseseră încălcate de „fiul tâmplarului“ din Nazaret. Guvernatorul roman al Iudeei, deşi nu i-a găsit nicio vină Lui Iisus, la strigătele mulţimii „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!“, s-a spălat pe mâini înaintea iudeilor, zicând: „Eu sunt nevinovat de sângele Neprihănitului acestuia. Treaba voastră!“ (Matei 27:24‑25). „Ibnis in crucem!“ („Răstigniţi‑L!“) au fost cuvintele lui Pilat, care au pecetluit condamnarea plănuită de Sinedriu. În orice caz, crucificarea, o pedeapsă eminamente romană, era aplicată numai celor găsiţi vinovaţi de furt, trădare, viol sau batjocorirea împăratului. Or, pedeapsa prevăzută pentru blasfemie – acuzaţia oficială adusă Lui Iisus Hristos – era uciderea în bătaie cu pietre. Urmare a acestor neconcordanţe şi ilegalităţi, Iisus Hristos a murit tocmai în ziua şi la ora când evreii înjunghiau mielul pascal, în amintirea dezrobirii poporului lor şi a călăuzirii lui Moise spre Ţara Sfântă.

COMPONENŢA SINEDRIULUI IUDAIC

Termenul „sinedriu“ este sinonim cu ceea ce înţelegem astăzi prin „sinod“ sau „senat“. În Faptele Apostolilor 5:21 acestui organism al puterii i se mai spunea „sobor“. Sinedriul era constituit dintr-un număr de 71 de persoane. Misna şi Gemara, două culegeri de tradiţii iudaice, consemnează faptul că structura respectivă era formată din marele preot, din 24 de căpetenii preoţeşti (arhierei) care reprezentau cele 24 de cete ale preoţimii, din 24 de „bătrâni“, reprezentanţi ai oamenilor obişnuiţi şi din 22 de „cărturari“, cunoscători ai prevederilor civile şi religioase. Întrunirea Sinedriului presupunea adunarea la un loc a tuturor acestor reprezentanţi ai diferitelor fracţiuni din Israel. Domnul Isus se referă la Sinedriu atunci cînd îi anunţă pe ucenici că: „El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrînilor, din partea preoţilor celor mai de seamă şi din partea cărturarilor; că are să fie omorît şi că a treia zi are să învieze” (Mat. 16:21). Se prea poate ca Domnul Isus să fii avut în vedere structura Sinedriului, cu un preşedinte şi 70 de membrii, atunci cînd Şi-a ales 70 de ucenici pe care i-a trimis înaintea Lui prin satele lui Israel (Luca 10:1). S-ar putea ca, în chip simbolic, această activitate să fi anunţat trecerea autorităţii naţionale în mîinile Lui şi ale reprezentanţilor Săi.

FARISEII, SADUCHEII ŞI POLITICA VREMII

Arhiereii şi „bătrânii“ Sinedriului iudaic aparţineau partidului saducheilor, favorabili romanilor şi adepţi ai unei filosofii cu caracter materialist. Cei 22 de „cărturari“ erau în majoritate farisei, fiind primii care se arătaseră ostili faţă de Iisus. Acestora li se părea că învăţătura Nazarineanului primejduieşte aplicarea corectă a Legii, dar mai ales, că le diminuează autoritatea. De cealaltă parte, saducheii manifestau indiferenţă la problemele de ordin religios, motiv pentru care, până spre finalul activităţii Lui Hristos, Îi ignoraseră mesajul. Ceea ce i-a determinat să părăsească această atitudine pasivă a fost entuziasmul manifestat de mulţimi faţă de Iisus, care se amplificase în urma învierii lui Lazăr. Saducheii au început să se teamă de consecinţele politice pe care le-ar fi putut avea entuziasmul maselor. Teama acestora era ca lucrurile să nu degenereze într-o reacţiune împotriva stăpânirii romane. Astfel, saducheii s-au alăturat fariseilor în acţiunea de urmărire şi arestare a lui Iisus...

 

1 COMENTARIU

  1. HRISTOS A INVIAT!
    PASTE FERICIT Colectivului Redactional al Jurnalului Giurgiuvean si tuturor giurgiuvenilor!
    Si ca o expresioe a relatiei intre Religie si Stiinta,sa marcam faptul ca azi ,12 Aprilie,prima zi de Pasti in acest an,mai are o semnificatie: pe 12 Aprilie 1961,cosmonautul IURI GAGARIN a efectuat primul zbor in spatiul cosmic,extinzand Aventura Cunoasterii Omului „In Afara Pamantului”(titlul primei carti despre posibilitatea zborului in spatiul extraterestru ,scrisa de K.E.Tiolkovski-considerat parintele Astronauticii).A fost primul pas in Cosmos ,au urmat altii,unii presarati cu jertfe ,dar nimic nu l-a impiedicat pe Om sa se ridice din ce in ce mai sus ,si fiecare metru in inaltime il apropie mai mult de Cunoastere,de Adevar,de Dumnezeu!

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.