Ca în fiecare an, odată cu terminarea sezonului rece, CET-ul nu mai reprezintă un subiect de interes pentru giurgiuveni. Mulţumiţi că au mai trecut cu bine peste încă o iarnă – şi încă una foarte grea – mulţi uită – şi acum, ca, de altfel, în fiecare an – că au de plată căldura pe care au primit-o în lunile de iarnă, astfel că, an de an, datoriile se acumulează, ajungând, la această oră, la peste 200 de miliarde de lei. Unul din motivele pentru care s-a ajuns la această situaţie este şi preţul foarte mare al gigacaloriei, Giurgiu fiind oraşul cu cel mai mare preţ din ţară. Situaţia CET-ului a intrat şi în atenţia presei naţionale, cotidianul „România Liberă” publicând, în ediţia de joi, 15 aprilie, un articol pe această temă. Redactorii cotidianului făceau o analiză comparativă a celor două oraşe aflate la polii opuşi din punct de vedere al preţului gigacaloriei: Ploieşti, cu cel mai mic preţ din ţară, şi Giurgiu, cu cel mai mare preţ. Iată ce spun ziarişti de la „România Liberă” despre oraşul nostru:

Printre ultimii la salarii, printre primii la cheltuielile cu întreţinerea.

Astfel poate fi caracterizată situaţia locuitorilor oraşului Giurgiu, care plătesc aproape 218 lei pe gigacalorie, adică cel mai mare preţ dintre oraşele cu peste 50.000 de locuitori ale României.

„Preţul de producţie nu ar fi chiar atât de mare, deşi bani de modernizare de la Consiliul Judeţean nu am primit niciodată. Problema mare este la Consiliul Local, care a hotărât să acorde cea mai mică subvenţie permisă de lege şi, în plus, are şi o metodă dezavantajoasă de a calcula acest ajutor”, justifică Sorin Cepraga, directorul CET Giurgiu. Până la urmă, Primăria dă doar 33 lei pe gigacalorie (cel mai puţin din ţară), Guvernul mai dă 86 lei, iar giurgiuvenii plătesc cea mai scumpă căldură din ţară, adică 218 lei pe gigacalorie”. Înconjurat de cele doar câteva zeci de oameni care mai lucrează în această perioadă la CET (ceilalţi angajaţi fiind fie în şomaj tehnic, fie în concediu medical), directorul ne arată două cazane destul de vechi, despre care aflăm că au fost preluate de la o centrală ce deservea oraşul cu mult înainte de a fi construită actuala centrală, la finele anilor ’80.

„Cazanele acestea le-am preluat de la combinatul chimic. Sunt cazanele din baltă. Sunt vechi, dar le-am modernizat atât cât am putut. Funcţionează doar pe gaz şi pe păcură şi sunt singurele cu care lucrăm în prezent. Să dăm drumul unităţii principale, cea care funcţionează pe cărbune, ar însemna pierderi mult prea mari la consumul actual”, continuă Cepraga. Practic, uzina este obligată să folosească cel mai scump combustibil (gazul) pentru că unitatea pe cărbune a devenit supracapacitată o dată cu moartea industriei giurgiuvene (principalul client al CET timp de ani de zile). „Ani la rând persoanele fizice au fost doar clienţi secundari. CET-ul a fost proiectat pentru a vinde abur industrial şi energie electrică către platformele din Giurgiu. Acum unde să mai vinzi, dacă nu mai există nimic?”, spune directorul.

„Vindem certificate de carbon”

În prezent, CET-ul de la Giurgiu a ajuns în situaţia paradoxală de a se finanţa din diminuarea propriei activităţi. „Cazanele noi pe care le vedeţi aici sunt destinate producerii de apă caldă, dacă va cumpăra cineva, şi au fost cumpărate din fonduri proprii, venite din vânzarea certificatelor de emisii de dioxid de carbon. Cum noi de la an la an am funcţionat la capacităţi mai mici, şi rezervele de certificate sunt mai mari. Am angajat un broker de specialitate şi am vândut surplusul. De aici ne susţinem atât cât putem. Măcar, dacă murim, să nu zică nimeni că nu am făcut nimic”, continuă aproape resemnat Cepraga. Consiliul Judeţean Giurgiu, acţionarul majoritar al întreprinderii, nu a alocat fonduri niciodată. „Marele nostru noroc a fost că în perioada Guvernului Tăriceanu am primit ceva fonduri pentru investiţii printr-o ordonanţă de guvern. Altfel nu ştiu dacă rezistam”, explică Sofia Cruţi, directorul de investiţii al CET.

Singura speranţă: Privatizarea

„Sunt discuţii avansate. Este o firmă din România care vrea să ne cumpere. Am înţeles că vor să producă mai ales energie electrică prin cogenerare, folosind unitatea principală, care funcţionează pe cărbune. Este singura noastră şansă”, spune Cepraga. Este vorba despre un investitor care a mai încercat să preia CET, însă s-a lovit de refuzul Primăriei Giurgiu, care a considerat că este proprietara terenului pe care este construită uzina şi a cerut bani în plus pentru acesta. Preţul de vânzare ar fi de 5 milioane de euro, însă trebuie precizat că CET are datorii la stat de peste 30 milioane de euro. „Am fost şi executaţi silit, însă, spre norocul nostru, cazanul executat a fost răscumpărat tot de investitorul care vrea să ne preia. De aceea cred că are intenţii serioase”, spune directorul. În prezent, CET are de recuperat peste 5 milioane euro de la asociaţiile de locatari, însă sunt şanse reduse de reuşită. „Pur şi simplu nu avem ce să le facem. Asociaţiile sunt construite în aşa fel încât, practic, nu au active. Abia în ultima vreme s-a trecut la semnarea unor acorduri cu fiecare proprietar în parte, care ne vor permite să îi executăm pe aceştia când este cazul”, a mai precizat Sorin Cepraga.

Directorul Sorin Cepraga ne-a declarat, după apariţia acestui articol, că marea problemă a CET-ului rămâne, în continuare, recuperarea datoriilor de la beneficiarii serviciilor prestate. “Am avut parte de o iarnă foarte grea, iar asta a dus la creşterea masivă a acestor datorii, care au ajuns acum la circa 200 de miliarde de lei. Cât despre şansele de recuperare…. mai bine să nu vorbim. Ne judecăm cu asociaţiile, procesele trenează… şi, în tot acest timp, datoriile cresc… şi tot cresc…Sigur, înfiinţarea asociaţiilor de proprietari mici, cu un număr restrâns de apartamente ne-a fost de ajutor, pentru că aceste asociaţii nu au mai înregistrat datorii mari, însă, din păcate, în ultimele luni, nu prea au mai fost constituite astfel de asociaţii.”

Probabil că acum vor urma alte câteva luni de “acalmie”, în care nimeni nu se va mai interesa de soarta CET-ului, în care oamenii de acolo se vor zbate, în continuare, să supravieţuiască, pentru ca, prin octombrie-noiembrie, când iarna îşi va arăta din nou colţii, să ne amintim cu toţii de CET şi să cerem – imperativ – căldură… Pînă când, însă, va mai merge aşa?

Cristina MOISE