alba-neagraProvocat de numărul tot mai mare de giurgiuveni ce și-au manifestat dorințaa de a cunoaște mai mult despre figurile pitorești ale orășelului nostru din ultimele opt decenii, nea Bebe Călinescu s-a hotărât ca următoarele episoade ale foiletonului său să le dedice câtorva pesonaje celebre pe care le-a cunoscut personal. Fără a recurge la TOP-uri, a stabilit aleatoriu modul cum  ele vor apare ”în scenă”,  tocmai pentru a vă surprinde…Pentru început , gazda rubricii s-a oprit asupra unui golănaș de cartier , cunoscut mai mult ca poreclă , un mare pișicher  de care mai nimeni nu a vorbit până astăzi în presă,  ci doar  l-a amintit pe la întâlnirile dintre prieteni, giurgiuveni care încă mai păstrează proaspete în minte imaginile unui maestru al escrocheriei.

 Celebritățile străzii

 Cu toate că de câţiva ani fac parte din Clubul Octogenarilor giurgiuveni şi unii dintre „prieteni” îmi recomandă să mă odihnesc mai mult, eu rămân un încăpăţânat notoriu și  nu ascult deloc acest sfat , trezindu-mă aproape zilnic, chiar și în aceste zile geroase de ianuarie , cutreierând cu piciorul , străzile  acestui oraş drag mie,  ce-mi trezesc permanent amintiri, ce uneori îmi inundă sufletul de nostalgie,umezindu-mi ochii de lacrimi. Vorba cântecului ăla: ”Amintirile mă răscolesc/  Amintirile mă chinuiesc…”

În fiecare zi simt că am datoria de giurgiuvean să duc mai departe frumoasa poveste a trecutului acestor locuri, cât timp Dumnezeu îmi va oferi șansa lucidității. Iată de ce din această săptămână m-am decis să încep un serial  în care veți cunoaște ”celebritățile străzii”, personaje ciudate  care însă au oferit sarea și piperul istoriei acestui orășel de provincie ,  care deși nu au lăsat prea multe în urma lor , au făcut epocă atât cât au trăit prin poveștile țesute în jurul lor de cei care i-au cunoscut.

 Cine-l cunoaște pe Gogulică Văraru…?!

 Deschid , iată, primul act al serialului cu un mare mânuitor al jocului „Alba-Neagra”, Gogulică Văraru, despre care niciunul dintre supraviețuitorii locali ai acelor vremuri nu cunosc nimic despre numele lui, ci doar porecla.  

Pentru cine s-a născut mai târziu și nu cunosc regulile acestui joc pentru fraieri și ”gură-cască”,  Alba-Neagra era un joc de noroc care se practica ilegal pe străzile, pieţele şi prin localurile aglomerate ale municipiului, mai ales în perioada antebelică şi încă o bucată de vreme în perioada regimului comunist.

Desigur că şi astăzi , din când în când și pe ici pe acolo, mai răsare câte un mânuitor de ”Alba-Neagra” , îndeosebi acolo unde terenul este prielnic , iar mințile privitorilor mai puțin educate.

Acest joc de noroc, era „Curat, murdar”! cum ar fi spus nenea Iancu  Caragiale.

El se practica în mai multe variante. Unii foloseau trei cărţi de joc din care  una era un popă pe care mânuitorul jocului îl tot vântura cu dexteritate sub privirea tâmpă a fraierilor , însoțit de ”incantația”: uite popa nu e popa! Alții  se foloseau de trei degetare şi un bob de mazăre pe care-l tot ascundeau cu repeziciune, sub acesta, repetând obsedant: uite bobu’ nu e bobu’!  În majoritatea cazurilor se lucra însă cu trei rondele de cauciuc,  identice.  Două erau de culoare neagră în timp ce pe a treia  se lipea un timbru poştal… probabil de aici și denumirea jocului de ”Alba –Neagra”, care în cazul cu marca , se transforma în: uite timbrul  nu e timbrul!

 Recuzita necesară maestrului 

 În urbea noastră au existat destule echipe de şmecheri care cu asemenea instrumente umflau banii  proștilor. Nu am să vi le înşir aici pe toate. Mă voi rezuma  să descriu doar echipa celor care formau grupul lui Gogulică Văraru. Comandantul suprem era vestitul Ionel Pencea cu fratele său Vică, Petrică Zavera, Mocănaş cu fratele său Olele, Bazavan şi alţi câțiva jmecheri de cartier, vizați permanent de poliție.

Gogulică ăsta era o ca o reptilă ieșită la vânătoare. Dacă întorceai capu, haț! erai halit. Giurgiuvenii mai în vârstă îl cunoșteau ca pe cel mai versat dintre toţi manglitorii acestei ”bresle” . Iuţeala de mână a lui Gogulică era proverbială!  Nimeni nu vedea nimic când se apuca să rotească rondelele alea de cauciuc. În plus, băiatul ăsta  avea – cum spuneau şuţii de buzunare – o ”vrăjeală” în  el de adormea şi păsările în cuiburi, ba chiar și apa din izvor.

Recuzita ”maestrului” era modestă. După ce alegeau cel mai bun loc pentru joc, acolo unde circulau mulți, foarte mulți oameni, jocul era deschis  de un membru din  gaşcă. Gogulică punea un scaun fără spate în mijloc și  aşeza pe el un ziar strâns în patru. Aceasta era  scena   pe care urma să se  desfășoare întregul joc și unde trei bucăți de cauciucaveau să le umple unora buzunarele, iar altora să le golească… .

 Alba-Neagra, puțină Artă și multă nebăgare de seamă!

 Reprezentaţia începea cum vă spuneam, cu vrăjeala lui Gogulică. Ăsta n’are, asta are, asta este pierzătoareN’are asta şi nici asta dar câştigi numai cu asta. Dacă asta n’are şi-asta are unde este aia cu timbru. Rotocoale de cauciuc se învârteau sub ochii vrăjiți ai privitorilor . Evident că jocul promitea celor care ghiceau  câștiguri tentante. După ce le manipula preț de mai multe minute, la un moment dat le indica oamenilor săi adunați în jur care este  bucata de cauciuc cu timbru. Ăla din gaşcă,  care chipurile o ghicise , ridica caucuiucul  şi lua potul de 500.000 lei. Căci vorbim despre bancnote ce circulau  pe timpul ”milionarilor”  din anii1943!

Scenariul se repeta de mai multe ori până când apărea ţugulanu’ cu banu’ şi gaşca schimba dintr-odată  tactica. Gogulică zicea către fraierul care paria : – Mâna’n buzunar nu îți bag, de mânecă nu te trag!,  şi se întorcea într-o parte,  adresându-i-se  la mișto, unora care vorbeau, deranjându-l: – Bă, ori jucaţi ori plecaţi şi tăceţi dracului din gură!

În timp ce Gogulică’ părea că se certa cu publicul, un alt şmecher din echipa sa  însemna cu salivă cauciucul cu timbru. – Ei care o fi pentru 500.00! –  întreba Gogulică făcându-se că nu văzuse gestul celui ce însemnase rotocolul .  Fraierul  se repezea  și ridica rotocolul , luând fericit  banii.  Exercițiul ăsta se mai repeta încă o dată , pentru a-i da curaj fraiericiului să mizeze mai mulți biștari. În tot acest timp Gogulică, tuna și fulgera , jucând rolul omului supărat , înjurându-i de mama focului pe cei care îi arătaseră viitoarei victime  pe ce rotocol stătea lipit timbrul:  – Fiţi atenţi,  o mai fac o dată,  dar acum pun toţi banii pe care îi am la mine, vreo 5.000.000… Vă prindeţi? – întreba Prestidigitatorul … — Daaaa! , răspundeau în cor toţi ceilalți, din echipa sa de șmecheri.

Și întregul ritual se derula din nou:  -Astea două păgubeşte, numai asta nimereşte/ Ăl cu timbru, ăl cu marca / Ai pus mâna  pe-ăl marcat, ai luat banii şi-ai plecat...!  Un altul din echipă vocifera , iar  Gogulică, așa  cum făcuse  de fiecare dată se întorcea la acesta  să-i facă observaţie.

Și iar cauciucul marcat se însemna cu salivă , dar de data asta Gogulică al nostru,  cu mare discreție, în timp ce jongla cauciucurile , ştergea și saliva de pe cauciucul cu timbru ,   însemnând  rotocolul ”pierzător”:   – Gata uite 5.000.000! Care o salţi, băă?! – mai întreba el. Papagalul punea, sigur de câștig, toți banii pe care îi avea prin buzunare, lângă cauciucurile de pe scaun şi sălta sigur pe el cauciucul  însemnat între timp de Gogulică, dar rămânea perplex constatând că bucata de cauciuc nu are nimic pe ea .

Atunci Gogulică îl consola sec, spunându-i : – Se mai întâmplă să fie şi necâştigător, ce să-i faci!

Pentru ca fraierul să nu protesteze sau să  se prindă că fuseseînșelat, un alt șmecher din echipă  îi stropea pe cei strânși acolo, în timp ce un altul striga în gura mare: – Care dai bă, cu apă,  firar mama ta a dracului, că te mănânc!

În timp ce toți își țintuiau privirile spre balcoul de la etajul clădirii sub care se desfășuraseră toate  scenele acestui joc,  Gogulică Văraru lua cauciucurile ,  ziarul şi bââșt!, dus era, dispărând  în gang, în timp ce  altul, care ţinea de ”șase!”,  lua scaunul şi pleca…

Fraierul rămânea cu ochii pierduți , în mijlocul străzii,  singur și cu buzunarele goale, mușcându-și buzele de oftică, înțelegând în cele din urmă  că a fost păcălit.

 Locurile preferate ale ”șmecherilor”

 Echipa lui Gogulică opera în zonele  cele mai bune ale oraşului, în jurul Gării şi a Oborului de vite, acolo unde, așa cum vă aminteam la început erau locurile cele mai frecventate , respectiv cele mai aglomerate…

Locul preferat era însă acelă de lângă clădirea cu etaj a lui Barbu Popescu. Aici era un restaurant şi o frizerie, iar  între ele era un gard cu o poartă prin care se intra în curtea clădirii care mai avea o ieşire în str. Gării, o ieșire pe unde se făcea nevăzut de cele mai multe ori Gogulică.

 O echipă de aur!

 Tot pe strada Gării,  mai înspre Obor , se mai afla  un loc preferat de echipa de șmecheri a lui Gogulică, undeva  lângă brutăria lui Marinescu. Clădirea avea și ea un gang  care ducea într-o  curte. De aici, printr-o  prăvălie, fugarul se trezea direct în cealaltă parte a străzii . Întotdeauna mi-am spus că băieții ăștia procedau  precum vulpile, care întotdeauna își fac mai multe ieşiri din vizuină.

Gogulică, așa cum precizam la început,  era susţinut în escrocheriile lui de băieţi  doar unul și unul, o echipă de aur, toţi clienţi de bază al beciului Poliţiei. Evident că toate câștigurile se împărțeau, potul cel mare revenind maestrului jocului cu Alba-neagra!

O parte dintre ei se mai ocupau şi cu alte şmecherii,  că fraieri erau destui prin Obor . Ceilalți mergeau în cartierul Spoitorilor unde se băteau foarte des cu cei din neamul Dudumanilor, între ei existând o rivalitate pe viață și pe moarte!

În marea lor majoritate , băieții din echipa lui Gogulică, după 1946 au ajuns în comerţul de stat, ba pe post de gestionari ba ca  ospătari, continuând drumul lor glorios,  al furtişagurilor…!

Alte timpuri, alte obiceiuri alţi fraieri, dar toate acestea le veți citi într-o carte a mea, viitoare…

                                                                                                                             ******

Săptămâna viitoare vă promit un personaj rasat în arta jocurilor de noroc. Şi bineînţeles vă voi prezenta și câțiva din  ”păduchii” de cafenea, chibiții, cum li se mai spun astăzi… Sper să vă placă , dar  până atunci vă spune PA, Bebe CĂLINESCU! 

(a  consemnat și ”deszăpezit” ulițele unor fraze – Florian TINCU)

 

 

2 COMENTARII

  1. Asemenea „șmecheri”,dar în realitate niște hoti ordinari, mai erau pe ici pe colo și prin anii ’60 ,chiar si mai tarziu,în Giurgiu,dar și prin alte orașe,precum Brăila,Buzău și mai ales în București,prin Centrul Vechi înainte de reabilitare,dar încet-încet au dispărut,atât din frică fata de oamenii legii,dar și pentru faptul că fraierii erau din ce în ce mai puțini,fiindcă fraier trebuia să fii să-ti bagi în cârd cu asemenea indivizi.În schimb mi-am adus aminte de alte două personaje pitorești din Giurgiu anilor ’60,dar care erau oameni sărmani,compătimiți și ajutați uneori de giurgiuvenii miloși.Una era o femeie,căruia i se spunea Fitza,avea mințile puțin cam rătăcite și bântuia prin centrul orașului,umbla sumar îmbrăcată și fiindcă era cam corpolentă copiii mai răutăcioși râdeau de ea si-i ziceau”Mătăuzul”.Atunci Fitza se lua după ei și prichindeii fugeau de rupeau pământul,râzând de mama focului.Un alt personaj era un vânzător de acadele,pe care le ținea pe o tavă specială,susținută de două curele petrecute după gât.I se spunea „Titole”,acadelele le făcea el acasă,deci câștiga un ban prin muncă cinstită.L-am văzut de multe ori fiindcă se urca în tren din Giurgiu-Oraș,mergea până la Comana,unde trenul „făcea cruce” cu altul care venea de la București,și se întorcea la Giurgiu.Bineînţeles că nu plătea bilet,îl cunoșteau toti,mai ales ofițerii care mergeau la unitatea de la Mihai Bravu,îl chemau în compartiment,îi cumpărau câteva bomboane și apoi să te tii râsete că știa o mulțime de bancuri.

  2. Scuze,trebuia să scriu „Una era o femeie căreia i se spunea Fitza…”Dar cea mai gravă eroare este aceea potrivit căreia asemenea specimene, asi în arta înșelăciunii ,ar fi dispărut cu desăvârșire.Dimpotrivă,cunosc pe cineva care a ridicat pe”cele mai înalte culmi”această artă,fapt pentru care românii l-au ales preşedinte de două ori.Chiar de Ziua Unirii Principatelor Române individul a afirmat că i-a propus el ,când era președinte,omologului moldovean Voronin,să îi ofere el acestuia președinția României,iar el să fie vicepreședinte.Lumea a crezut că e o glumă spusă de ipochimen la o întâlnire în vreun birt de pe Strada Oinac cu alde Crăcea,popularii.Dar individul a mers apoi la un post TV din București,e adevărat,cu audiența de 10 la puterea minus 3,unde a repetat elucubrațiile,doar-doar îl mai bagă și pe el cineva în seamă.Vorba ceea,”Dacă n-ar fi de râs,ar fi de plâns!” .Mă scuzați,Domnu’ Bebe pentru această deviație de la subiect,dar iată că acești experți în jocuri de noroc menite să-i însele pe fraieri ,pe care îi descrieți dv.,sunt mici copii fata de cel care a luat și încă mai ia de fraier un popor întreg!

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.