mento590Constantin Mărgărit nu-şi permite să mănânce decât pâine cu mere

Ne-am obişnuit de ani buni să acceptăm ideea că bătrânii constituie o categorie aparte de cetăţeni cu care trebuie să ne adaptăm cu grijă purtarea şi sentimentele, respectându-le vârsta şi aducându-le permanent un omagiu experienţei lor de viaţă.

Mulţi o fac alţii nu însă rudele de sânge uită cu desăvârşire de părinţi, bunici sau cei din neamul lor ce au avut mai puţin noroc în lupta pe care toţi o dăm cu viaţa până la capăt.

Părăsirea bătrânilor este un viciu al ignoranţei pe care unii îl acceptă cu seninătate dând vina pe lipsa banilor, pe soartă sau pe fatalitate, dar nicio scuză nu este viabilă în faţa unei mâini tremurânde care cere, a unui chip zbârcit de vreme care plânge. Am prezentat de-a lungul anilor situaţia atâtor bătrâni uitaţi de rude şi de soartă în mizerie şi singurătate, şi vreau continua s-o facem cu aceeaşi persistentă până la probe contrarie, adică până la clipa când toţi vor conştientiza obligativitatea respectării vârstei înaintate, indiferent de gradul de rudenie.

Mărgărit Constantin îşi împarte bolile cu… bătrâneţea

Deşi are 65 de ani arată că de 100 din cauza grijilor, dar mai ales a bolilor ce i-au devastat din cursul vieţii cu meticulozitate. S-a mutat în Giurgiu cu părinţii încă din copilărie, (tatăl său fiind de profesie jandarm) pe când acesta a fost transferat în garnizoana Giurgiu.

Dintr-o familie cu trei fraţi Constantin Mărgărit a cunoscut de mic vicisitudinile vieţii, astăzi fiind victimă a durerii şi a deznădejdii în urma unei căderi nervoase şi a unei semiparalizii. A terminat o şcoală profesională în anul 1963, a lucrat un timp în Platforma 1 a Combinatului Chimic ca electrician, apoi s-a transferat la Ocolul Silvic lucrând pe un împingător transportând buşteni pe Dunăre. Muncă grea şi în Combinat şi la Ocol, mărturie stând grupa I de muncă înregistrată pe Cartea de Muncă factor care i-a grăbit pensionarea.

Răul şi-a făcut un obicei în a-l teroriza pe nea Tică „atacându-l” prima dată cu o „cădere” pe sistem nervos, apoi, după ceva ani de pensie, cu o paralizie pe partea stângă a corpului în urma unei căderi de pe bicicleta.

Divorţat fără frigider şi televizor

Nea Tică are o fată, care astăzi este mamă a doi copii care aproape l-au uitat pe bunicul lor Mărgărit, deoarece nu-l vizitează deloc şi se tem să recunoască faptul că acesta are nevoie de prezenţa şi de ajutorul lor.

În fosta sa casă părintească situată pe fostul Bulevard Eroilor locuieşte un frate care săptămânal se ocupă de igiena lui, bărbierindu-l şi aducându-l la condiţia de om capabil să se suporte şi să creadă în ziua de mâine.

Pentru că nu avea frigider şi pentru că înnebunea în casa goală fără televizor şi un minim contactul cu lumea, Constantin Mărgărit a contractat un împrumut la bancă dar în condiţii extreme: pentru a putea fi girat, a fost nevoit să treacă garsoniera în care locuieşte acum pe numele fiicei. S-a ales cu Tv şi frigider, dar a rămas fără casă, cu datorii de 60 milioane la întreţinere şi de 9 milioane la curentul electric dar şi cu riscul de a fi oricând evacuat din cauza acestor restanţe.

Viaţă de 570 lei/lună

Pensia de 570 lei se topeşte repede: 300 lei pe medicamente, 100 lei pe restanţă la lumină şi câteva zeci de lei pe abonamente la cablu (singura alinare fiind TV-ul) şi la telefon care este indispensabil în situaţia sa de paralizat parţial, având nevoie de atâtea ori să fie adunat de pe jos de cei pe care-i sună.

Din restul banilor Mărgărit încropeşte câte o masă pe zi care seamănă leit cu cea de ieri şi cea de mâine: pâine cu mere date prin răzătoare! Specialitatea casei! Pâinea este tăiată şi merele rase în fiecare zi de o doamnă de Serviciul de Asistenţă Socială, serviciul din Primăria Giurgiu care până la 1 aprilie nu necesită din partea celor îngrijiţi bani din pensii, dar conform unei noi Legi, bătrânii neputincioşi vor fi nevoiţi să dea câte 700 lei lunar pentru a se bucura de ajutorul acestor asistente sociale. Bani ce în cazul domnului Mărgărit nu există. Iată cum omul constată că pensia sa nu-i ajunge nici pentru a i se tăia pâinea.

„Îmi vine să mă arunc de la balcon; nu odată am vrut să fac asta dar nici să mă arunc peste balustradă nu am putere”, spune Constantin Mărgărit, îngrozit de vremurile şi mai dure care-l aşteaptă la cotitură.

„Am încercat să vorbesc şi cu primarul şi cu (senatorul) Măgureanu, dar nu m-au băgat în seamă cu toate că am fost coleg de şcoală cu amândoi”, spunea, necăjit, bătrânul. Până să fie asistat de angajata Primăriei, primea vizita câte unei vecine care, de milă, îi cumpăra câte o pâine şi mere. Problema gravă este că a primit aviz de internare în spital, dar nefiind locuri libere şi tratamentul costând foarte mult, omul continuă să se chinuie singur acasă, neavând nici putere şi nici posibilităţi de a supravieţui din pensia mică trăind cu teama în suflet că va muri de foame.

„Nu vreau să cer milă nimănui ci doar îmi doresc ca lumea să ştie cum trăiesc bătrânii în ziua de azi, fără bani, fără medicamente, fără sprijin, fără rude şi fără speranţă.

Sunt jumătate om, jumătate lemn, ba chiar partea corpului care este paralizată mai mult mă încurcă; mai bine mă duc la ortoped să-mi taie mâna stângă, că oricum nu-mi foloseşte!”

Constantin Mărgărit beneficiază aşa cum declara de două ore zilnic de îngrijire din partea unei asistente sociale din cadrul Direcţiei de Asistenţă Socială, dar, începând cu 1 aprilie, când întră în vigoare hotărârea care obligă pensionarii să plătească 7 milioane lunar pentru aceste servicii sociale, nu ştie cum va reuşi să mai supravieţuiască. Fără să beneficieze de vreun alt ajutor financiar, fără să aibă dreptul la o farfurie de hrană gratuită, el intră în categoria după cum ne mărturisea a celor care nu mai există, care „trebuie” să dispară pentru a nu mai fi o povară pentru ceilalţi. Într-o lume în care şi primul-ministru îşi abrogă dreptul de a denigra pensionarii, iar nu mai miră pe nimeni de ce mulţi alţii tratează situaţia bătrânilor cu dispreţ şi uneori cu indiferenţă.

Nu ştiu dacă există soluţii imediate pentru bătrâni aflaţi în situaţia lui Constantin Mărgărit dar credem autorităţile sunt obligate să ajute şi să se implice direct în astfel de situaţii. Numai aşa părinţii şi bunicii noştri n-ar mai fi nevoiţi a-şi aştepta sfârşitul împărţind sărăcia cu bolile bătrâneţii.

Stă în puterea noastră ca, acum, cu puţin înaintea sfintelor Sărbători de Paşti să găsim o soluţie pentru anii ce i-au fost hărăziţi de cer bătrânului Mărgărit să ajutăm. Avem credinţă că Răul poate fi determinat să-şi dea demisia atât. Din viaţa acestui dar şi a altor bătrâni trădaţi de soartă.

Ion Ion