Preot Francisc Doboș: ”Copilul este un univers în sine. Are nevoie să crească, să fie iubit…!”
Un preot cu suflet cât Cerul, îl numesc „părinte”, este cel care îi face pe 12 minori din satul Singureni (judeţul Giurgiu), să transpire de emoţie atunci când apare în pragul celor două case parţinând Fundaţiei „Bambini in Emergenza”. Sunt copii orfani, alţii abandonaţi de cei care le-au dat viaţă unde mentor spiritual este acest preot romano-catolic, Francisc Doboş. S-a născut la 18 august 1976 în Bucureşti. A absolvit şcoala generală în anul 1991 la Şcoala Generală 42 din Voluntari, Ilfov, liceul seminarial „Sfântul Iosif” din Bacău în anul 1995. A studiat din 1995 până în 1997 la Institutul Teologic Romano Catolic din Iaşi şi din 1997 până în 2002 la Pontificia Universita Urbaniana din Roma. În 2002 a obţinut licenţa (gradul 1) în teologie fundamentală la Pontificia Universita Urbaniana din Roma. Din 2008 până în 2011 a studiat la Pontificia Universita della Santa Croce din Roma unde a obţinut licenţa (gradul 2) în comunicare instituţională. A fost hirotonit preot la data de 29 iunie 2002 în Catedrala Adormirea Maicii Domnului, din Iaşi, prin impunerea mâinilor PS Petru Gherghel, Episcop de Iaşi. Este încardinat în Arhidieceza de Bucureşti. • 2002 – 2004: Preot vicar la Parohia Cristos Rege (Ploieşti – Prahova) • 2004 – 2006: Secretar eparhial al Arhidiecezei Romano-Catolice de Bucureşti • 2004 – 2006: Preot colaborator la Parohia Catedralei Sfântul Iosif (Bucureşti) • 2006 – 2008: Purtător de cuvânt al Arhidiecezei Romano-Catolice de Bucureşti • 2006 – 2008: Preot colaborator la Parohia Sfânta Maria a Harurilor (Bărăţia – Bucureşti) • Din anul 2011: Purtător de cuvânt al Arhidiecezei Romano-Catolice de Bucureşti şi, totodată, este şi preot colaborator la Parohia Catedralei Sfântul Iosif (Bucureşti) După cum am aflat părintele Doboş este totodată purtător de cuvânt al Arhiepiscopiei Romano-Catolice din Capitală. La Singureni a venit la început pentru a sluji o dată pe săptămână, la rugămintea Î.P.S Ioan Robu, Arhiepiscop şi Mitropolit al Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti. Apoi, a crescut numărul vizitelor la două pe săptămână, pentru ca acum să declare că şi-ar dori să petreacă tot mai mult timp în compania celor mici. „Între programul liturgic, am început să intru prin căsuţe. Nu puteam să vin doar pentru Liturghie. Şi aşa nu prea reuşeam să ies din căsuţe. Uşa aceasta de la intrare era tapetată cu copii care nu voiau să mă mai lase să ies. Întotdeauna îmi găsesc timp să mă joc cu ei. Sunt copii mici, de la şase luni până la 11 anişori. Prima dată am venit aici, la Singureni, prin 2005, şi, recunosc, eram puţin speriat de faptul că acolo voi întâlni copii sau adolescenţi seropozitivi. Dar, în timp, am învăţat un lucru important: fiecare copil este un univers, iar cei care doresc să adopte trebuie să ştie că micuţul respectiv nu este un animal de companie, de care te poţi sătura la un moment dat, ci este un suflet care trebuie să crească, să fie iubit…Copilul nu este pentru adulţi, şi gata! Copilul este pentru copii, pentru oamenii cu suflet de copil”, spune părintele Francisc Doboş. Unii dintre micuţi sunt seropozitivi. Altora le-au murit părinţii sau au fost abandonaţi. Locul în care sunt crescuţi acum zi de zi de trei măicuţe franciscane şi de 11 îngrijitori a fost deschis de jurnalistul italian Mino Damato, în 1995. Un cămin cald, în care şi ei să se joace, să viseze, şi care acum este condus de soţia jurnalistului – decedat, între timp -, Silvia Damato. Fiecare îşi doreşte şi o familie doar a lui, dar nu toti au şansa să fie adoptaţi. Cei mai mulţi ajung la asistenţi maternali. Şi părintele, şi ceilalţi care le oferă dragoste orfanilor de la Singureni, spun că învaţă de la cei mici, tot timpul, lecţia speranţei, a iubirii necondiţionate şi a sincerităţii. “Înveţi să ai speranţă în viaţă şi să ai mult curaj. Ei, chiar dacă nu au familie, nu au avut parte de mamă, de tată, sunt extraordinari, prin zâmbetul lor, prin bucuria lor, prin nevinovăţia lor”, spune sora Adriana Miclăuş, una dintre cele trei care au grijă de micuţii abandonaţi. „Eu primesc mai mult decât dăruiesc de la aceşti copii, dar nu începi să vii la copii doar pentru că primeşti. Cei care-şi doresc un copil, să-şi dorească un copil pentru binele copilului, nu doar pentru binele adulţilor. Copilul este un univers în sine. Are nevoie să crească, să fie iubit, să-ţi ia viaţa în mâini … ”, spune, de câte ori are ocazia, părintele Francisc Doboş. La Singureni este şi un centru al comuniunii. Copiii vin şi pleacă, dar bucuria rămâne. Şi creşte, de cele mai multe ori odată cu ei. Acum, după atâta timp, părintele Francisc Doboş nu se vede plecând, prea curând, din micuţa comunitate din Singureni. Simte că îi aparţine, şi, mai ales, ataşamentul pe care îl are faţă de copii l-a determinat, în toţi aceşti ani, să le rămână aproape… (Jurnal)
