site-1

Daniel Silviu Vasiliu este unul dintre cei peste 1000 de deţinuţi care îşi ispăşesc pedepsele la Penitenciarul de Maximă Siguranţă Giurgiu. Acuzaţia pentru care ar trebui să stea, pentru tot restul zilelor, după gratii, este una extrem de gravă: autor moral al unui dublu asasinat, petrecut în urmă cu 15 ani. Tânărul de 33 de ani s-a născut în Bucureşti, şi este fiul unui fost renumit boxer, fost multiplu campion naţional şi balcanic la box. Acum, după mai bine de un deceniu şi jumătate de la evenimentul care l-a adus după gratii, vorbeşte cu extrem de multă lejeritate despre viaţa lui, şi mai ales despre cele petrecute.

„Vinovatul principal pentru situaţia mea actuală este anturajul pe care mi l-am format. Dar nu ajungeam să am un asemenea anturaj, dacă nu ar fi fost chinurile la care am fost supus, pe perioada copilăriei, de către tatăl meu”, îşi începe povestea Daniel Silviu Vasiliu. „Mai am doi fraţi, unul mai mare şi o soră mai mică. Sătul de bătăile de care aveam parte aproape zilnic acasă, atât eu, cât şi familia mea, am decis ca, la vârsta de nouă ani, să plec de acasă. Până în 1990, mi-am câştigat existenţa pe străzi, făcând bişniţă cu diverse obiecte. Am făcut un singur an de şcoală, pentru că am fugit după aceea. Cât timp am fost pe străzi, m-a „adoptat” o familie de ţigani, care nu erau infractori şi care mi-au oferit un adăpost. E drept, şi eu aduceam mici sume de bani acasă, aşa că fiecare era mulţumit. Cam după Revoluţie, nu a mai mers treaba cu bişniţa aşa că am apucat-o pe alte căi: am început să fur, împreună cu anturajul pe care mi-l făcusem. Zona preferată era Lipscaniul, unde furam din buzunare, eu fiind un fel de ajutor („tiră”, în limbajul nostru, adică îl mascam pe cel care fura efectiv, sau mi se plasa prada şi eu plecam din zonă). Dar, cum omul vrea întotdeauna mai mult, pot spune şi eu că am „evoluat” din punct de vedere infracţional. Şi mai e o problemă: odată prins în fenomenul infracţional, nu mai scapi. Odată cu teribilismul dat de vârstă, eram adolescent, când credeam că nimeni şi nimic nu mă poate împiedica să fac ceea ce vreau, se mai declanşase în mine ceva care mă împingea să nu ajung să depind de cineva, să nu mă mai întorc niciodată la familia de la care fugisem. Chestia asta s-a dezvoltat cu timpul, când vedeam cerşetorii sau aurolacii pe străzi…

E drept, acasă m-am întors la moartea tatălui meu, în anul 1993. Ştiam că e internat într-un spital, pentru că ajunsese într-o stare foarte gravă. Aveam nişte bani puşi deoparte, din furtişaguri, aşa că eram pregătiţi pentru moartea lui. L-am luat din spital, nu înainte de a-l „certa” şi de a-i explica unde consider eu că a greşit, şi atunci mi-a spus, pentru prima dată, că ştia că greşeşte, şi că îi pare rău… Mai mult, cu vreo cinci zile, înainte de a muri, cu toate că noi îl ştiam paralizat în pat, nu ştim cum,

ne-am pomenit într-o dimineaţă cu el în bucătărie, pe picioarele lui, ne-a vorbit, şi-a cerut scuze tuturor, şi spre după amiază s-a retras spre camera lui… A căzut pe hol şi nu şi-a mai revenit… După ce a murit, am găsit o cutiuţă metalică, ţinută ascunsă de tatăl meu, plină cu bilete de trimitere şi de internare. Tata ştia că e foarte bolnav, dar refuza să creadă şi să se lase pradă bolii!

După moartea tatălui meu, aveam toate şansele să mă apuc de muncă, dar am ales să îmi continui viaţa de infractor. Mi-am făcut chiar şi o gaşcă de prieteni, cu care am început să dau lovituri prin Bucureşti: Leo Zamfir, închis acum la Poarta Albă, Camelia Ţăpoi – închisă pe viaţă, la Târgşor, Costel Mihale – responsabil cu ponturile. Cu toţii ne ocupam de „călcări”, adică tâlhării cu persoanele în casă. Nu le mai ştiu numărul, dar am făcut asta din septembrie 1993 până în aprilie 1996, iar victimele noastre preferate erau oamenii cu bani, de la care aveai ce lua”.

Cei doi pe care i-am „călcat” ultima oară ne-au trimis după gratii

După o scurtă pauză, Silviu Vasiliu îşi continuă povestea, cu aceeaşi cursivitate şi cu acelaşi ton egal:

„În ziua de 21 aprilie 1996, am decis să atacăm la un pont al lui Costel: era vorba despre o familie de bătrâni, care stătuseră şapte ani în SUA, şi care aveau şi o fată stabilită acolo. Aveau şapte apartamente în zone bunicele ale Bucureştiului, pe care le aveau închiriate, şi de pe care scoteau bani frumoşi. Cei doi – aflasem – ţineau banii în casă, pentru că nu aveau încredere în bănci, mai ales că era perioada în care diverse bănci dădeau faliment. Pentru a putea intra în casa celor doi, un apartament situat într-o clădire naţionalizată din zona Calea Moşilor, trebuia să ni se dea drumul din interior. Intrarea principală era o uşă sofisticată, greu de spart, iar uşa din spate era blocată cu mobilă. Planul pe care îl pusesem la punct era ca prietenul nostru Costel să intre în casa bătrânilor, sub pretextul de a-i ajuta să care nişte mobilă, cu un prieten – Leo – cel dintâi fiind cunoscut de cei doi bătrâni, deoarece mama lui făcea curat în casa bătrânilor. Cei doi trebuia să uite uşa deschisă, iar eu şi Camelia urma să intrăm apoi să facem treaba şi să plecăm. Mai apoi, până se linişteau lucrurile, Costel şi Camelia trebuiau să iasă din ţară, oriunde, pentru a nu li se lua urma…

Pentru că Leo avea un fix, de a nu merge la nicio călcare decât în număr fără soţ, mai aveam nevoie de o persoană, pe care am găsit-o relativ repede. Era vorba de un prieten al lui Costel, un anume Octavian, care avea mare nevoie de bani.

Am ajuns la cei doi bătrâni în jurul orei nouă dimineaţa. Nu acţionam decât ziua, noaptea intram doar dacă erau copii în familia respectivă. Odată intraţi în casă, i-am imobilizat pe cei doi, i-am separat, pentru a nu se agita. Am început să căutăm prin toată casa, dar nu am găsit nimic, şi nici cei doi nu au vrut să vorbească. La un moment dat, Leo şi Octavian au rămas singuri în încăpere cu bătrânul, Camelia o păzea pe doamna, şi am intrat şi eu la dumneaei, pentru a încerca să o fac să vorbească. La „călcarea” asta am văzut pentru prima dată oameni care nu vor să vorbească, care nu cedează la ameninţări. După câteva minute, Leo a venit în camera unde eram Camelia, eu şi doamna în vârstă; avea o privire pe care nu i-o mai văzusem până atunci. Cuţitul din mâna lui era plin de sânge. Am întrebat ce s-a întâmplat, dar nu mi-a răspuns. M-a dat la o parte, dar eu eram deja blocat. În subconştient ştiam că ceva rău tocmai se întâmplase. Leo s-a dus la bătrână, s-a urcat pe ea şi a început să îi care cuţite în piept. Era o imagine de coşmar, cu sânge care sărea peste tot. Şi eu, şi Camelia, eram încremeniţi, nu puteam face nicio mişcare.

Mai târziu, la anchetă, am aflat că bătrânul avea undeva, la peste 15 lovituri de cuţit, în timp ce soţia lui a avut dublul acestui număr…

Deja era prea târziu pentru a interveni şi pentru a mai face ceva. Ne-am strâns toţi într-un hol, în stare de şoc. Timpul mi

s-a părut că trecea extrem de greu, a venit şi Leo, înjurând într-un mod în care nu îl mai auzisem până atunci. Modalitatea mea de a mă descărca pe moment a fost de a-l snopi în bătaie pe Leo, pentru fapta comisă. Realizam că nu va fi bine deloc. Nu găsisem banii, cât despre aur, găsisem o cantitate mică. Am ales cea mai proastă idee: să plecăm din casă şi să îi lăsăm pe cei doi aşa. Am decis şi ordinea în care să plecăm: eu cu Octavian urma să ieşim primii, pentru că îmi era teamă de reacţia lui; Leo şi Costel plecau în urma noastră (Costel trebuia să aibă grijă de Leo) iar Camelia urma să plece ultima şi să încuie şi uşa. Punctul de întâlnire îl stabilisem la garsoniera noastră din Berceni, unde ne ţineam „arsenalul” şi unde plănuiam atacurile. Eu l-am dus pe Octavian acasă, i-am dat ceva bani şi i-am spus să uite tot ce văzuse în acea dimineaţă. Apoi, m-am întors la garsonieră.

„Ne-au trădat taxiul şi lucrurile pe care le-au furat colegii mei de la victime!”

„În urma mea au rămas Leo, Camelia şi Costel. Camelia a început să ia nişte haine de blană, Costel ochise o cameră video şi alte obiecte electrocasnice iar Leo – mare amator de haine de piele – a găsit asemenea obiecte pe care, desigur, nu a putut să nu le ia. Toate aceste lucruri noi le numim, în termenii noştri, „acarete”. Leo şi Costel au luat acaretele astea, au luat un taxi şi, pentru că nu aveau bani să îl plătească, au venit cu el direct acasă la mine, unde au şi depus iniţial lucrurile. Apoi au venit la garsoniera din Berceni.

Planul era ca toţi să plecăm din ţară, pentru a nu fi prinşi. Eram conştienţi ce ne aştepta dacă eram prinşi. Leo nu a vrut să plece nici în ruptul capului, şi apoi mi-a spus ce am acasă, dus de ei. Deja am realizat că suntem ca şi prinşi. Am fugit acasă, am luat acaretele, dar deja şi mama, şi soţia mea intraseră la idei. Atunci, mama mi-a spus: „Până acum nu am discutat despre ocupaţiile tale, am avut încredere în tine, dar ceva nu e bine!”. Am promis că mă întorc în jumătate de oră, am revenit, le-am strâns pe fete şi am început să le explic ce se întâmplase. Au început să plângă, în timp ce eu încercam să fiu cât se poate de rece cu ele. Condiţia mamei mele a fost să nu plec în aceeaşi seară… Şi tot în acea seară am aflat ce se întâmplase în lipsa mea în casa celor doi bătrâni: Leo se înfuriase pe faptul că bătrânul nu voia să vorbească, tot ne înjura şi ne ameninţa, aşa că i-a dat una în piept, simţind că asta trebuia să facă… Pe 22 aprilie, la ora trei dimineaţa, mascaţii erau peste mine în casă!”

Din închisoarea pe viaţă, Silviu Vasiliu a executat deja 15 ani. Mai are cinci ani, şi poate cere eliberarea condiţionată. Până atunci, şi-a descoperit o pasiune în pictură. Şi speră să reuşească să iasă cât mai repede din Penitenciar, pentru că acasă îl aşteaptă o mamă bolnavă, care i-a îngrijit băiatul, care acum are 15 ani şi îşi câştigă existenţa vânzând ziare. „Am vorbit cu el, i-am povestit cum e în închisoare, şi ceea ce îmi doresc cel mai mult este ca fiul meu să nu apuce pe aceleaşi drumuri greşite pe care am apucat eu… Până acum, are o educaţie bună!”, a încheiat Silviu Vasiliu, înainte de a se întoarce în celula sa.

D.C.

1 COMENTARIU

  1. ma uit la tine si nu imi pot lua privirea.da tu esti barbatul pe care il iubesc de 4 ani si da nu te voi iuta niciodata….ochii tai . buzele tale… tot imi aduce aminte de cat de mult te iubesc.si chiar daca vietile noastre au luat alte drumuri as fi cea mai mare ipocrita sa spun ca nu te iubesc si totusi sunt trista …niciodata nu ai zis nimanui despre mine.de ce??? nu am vazut nici un interviu in care u sa zici ca ma iubesti desi sustii asta cu tarie…..de ce gaby???/de ce????

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.