scan0033Călin Bucur va rămâne cu siguranţă un nume emblematic pentru breasla croitorilor giurgiuveni. El este cel mai iscusit croitor pe care l-a avut acest târg de provincie, fiind atât înainte,  dar şi după 1990 un brand căutat de cei îndrăgostiţi de vestimentaţie. Pe lângă har Dumnezeu i-a oferit  acestui om şansa de  a-i cunoaşte şi a lucra  cu cei mai celebri  maeştri  ai vremii, în arta croiului. Munca era grea, fără maşini sofisticate. Aproape totul se făcea cu foarfeca, acul şi aţa în acele timpuri. Instruirea era continuă şi eliminatorie. Regimul comunist era vanitos, dorind să aibă oameni bine pregătiţi în meserii.

”În 1970 a venit o adresă de la UCECOM care solicita ca Giurgiu să trimită un croitor la specializare”- continuă să croiască amintiri meşterul Călin Bucur. ”Douăzeci de meseriaşi din Casa de Modă Venus ne-au şcolit, învăţându-ne lucruri pe care puţini din breasla noastră aveau şansa de a le afla. Cu unii dintre meşterii de atunci urma să rămân prieten pe viaţă vizitându-mă, ulterior vizitându-mă chiar şi acasă. În 1985 am plecat într-un schimb de experienţă la Cluj, alături de mai mulţi colegi de breaslă. Ne era un pic de teamă.  Veneam dintr-un târguleţ de provincie fără pretenţii. Eram nevoiţi să impresionăm cu ceva. Ne-am îmbrăcat toţi la patru ace, cu costume croite de noi. Am avut nevoie doar  de o săptămână ca să-i uimim. Am apelat la cele mai moderne forme de organizare, ce numai în Occident  se mai practicau: faze de operaţiuni cu proba 1, 2 şi ”la gata”. Puţini din ţară erau cei care aplicau aşa ceva la acea vreme. Au rămas cu gura  căscată. Doi ani mai târziu am fost invitaţi din nou în Capitală la o şedinţă mare cu meşteri croitori din toată Cooperaţia la nivel de ţară. Din delegaţia noastră colegii m-au pus pe mine să răspund la întrebări. Cineva din conducerea centrală a Cooperaţiei, a dorit să ştie câte comenzi realizez pe lună în atelierul pe care-l conduc. Am răspuns fără să clipesc: 100-120! O rumoare a cuprins într-o clipă toată sala. Era o cifră greu de imaginat, darmite de realizat. Asta însemna multe zeci de ore de lucru petrecute în poziţia aplecat pe bancul de lucru. Puţini îşi închipuiau că unul ca mine ar putea atinge acest record. Era evident că omul ce îmi adresase întrebarea îşi închipuia că exagerez. ”- Cred că nu ştii ce vorbeşti!” , mi-a tăiat-o sec cel cel mă întrebase. Noi nu suntem puşi aici  să-i exploatăm pe oameni, tovarăşe”… După câteva  secunde de tăcere în care a scrutat sala, parcă dornic de a fi aprobat şi de ceilalţi, l-am auzit întrebând:

”- Mai este cineva din ţară care face aşa ceva? Era evident iritat de performanţa mea. Sala continua să murmure. L-am rugat atunci pe  cel care mă însoţea, funcţionar în cadrul serviciului Plan – Organizarea Muncii, din cadrul Cooperaţiei, să citeze realizările atelierului pe care-l conduceam, pe ultimele 6 luni. Şeful  meu din Cooperaţie a început să rostească, apăsat cifrele solicitate…După fiecare cifră anunţată îi auzeam pe cei din spatele meu  zicând: ”- Bă, ăsta e nebun! Unde dracu’ vrea să ajungă?”  Era evident că unora le era teamă că li s-ar fi putut trasa şi lor, de acum încolo, astfel de norme ce păreau imposibile. Nimănui nu îi venea să creadă. În cele din urmă am fost întrebat,  pe un ton în care se ghicea ironia,  dacă mai am timp să merg la film, să mă plimb sau chiar  să mănânc şi să dorm. Omul cu nume de neamţ, Wagner, care mă interogase până atunci,  continua să se mire cu voce tare, ştiind foarte bine care era regimul de lucru al unui croitor. Într-adevăr, munceam pe rupte, nepermiţându-mi decât rareori să iau câte o pauză. Plecam o singură dată pe an din oraş şi atunci o făceam în grabă, cu dorinţa de a mă întoarce cât mai repede înapoi. Alternam marea cu muntele. Preferam, ca şi astăzi de fapt, zonele muntoase, cu aer curat. Sinaia, Tuşnadul şi Vatra Dornei erau staţiunile mele preferate. Nu făceam drumeţii şi nici nu întârziam prea mult în faţa felurilor de mâncare. Mergeam doar  să mă odihnesc… să îmi umplu bateriile, pentru a o putea lua mereu de la capăt. Abia după Revoluţie am descoperit plăcerea turismului  gustat cu plăcere. Am început să merg destul de des la Istanbul şi mai ales în Grecia datorită norei mele care după cum ştiţi, se ocupă de comunitatea grecească din municipiu. O să mă întrebaţi totuşi cum mă relaxez după atâtea ore de muncă. Casa şi familia sub oazele mele de relaxare. Am o curte plină cu flori, de fapt o mare grădină şi o casă care mai degrabă seamănă a muzeu în ea fiind adunate oale, străchini, ştergare şi fel de fel de podoabe româneşti aduse din toate zonele prin care am trecut. Ele au constituit de-a lungul ultimilor ani subiecte de presă sau motiv pentru multe reportaje la posturile de televiziune, locale.” Îl văd pe meşterul Bucur răsfoind un album cu fotografii şi îmi dau seama că o coardă sensibilă a sufletului său a intrat în rezonanţă. Încet, încet observ cum i se umezeşte privirea. Îşi scoate ochelarii, priveşte în gol şi mă roagă imperativ să-i amintesc pe colegii săi dragi fără de care nu ar fi putut sta astăzi depănând amintiri. Fane Vlădan, Lăzărică Nesta, Mişu Budirincă, Mircea Cristea, Radu Brezaie, Ion Ruşanu, Fraţii Tache şi Mihalache Gâscă, regretatul Buzică Marin sunt doar o parte dintre cei care au lucrat umăr la umăr cu meşterul Bucur, lucrători destoinici, cu o înaltă calitate morală şi profesională. Oameni fără de care această profesie ar fi fost mai săracă şi mai goală de sensuri.

”Regretatul Iancu Marin este unul dintre cei mai mari croitori pe care i-am avut în atelier. Nicu Constantin, Nelu Cenuşă, Angelica Pricopie, Nuţi Gavrilă şi soţul ei Florin, cu toţii eram membrii unei mari familii de meseriaşi. La puţin timp după Revoluţie aveam să lucrez şi să îndrum alţi buni meseriaşi precum Ispas Mariana sau Călina Mariana, cea care duce mai departe astăzi  tradiţia acestui atelier   O specialistă în taioare, costume bărbăteşti, pardesie şi, mai nou, în croiala costumelor populare, şi în special cele pentru copii. Spun asta pentru că nu de mult, cu ocazia zilei comunei Gogoşari  a realizat  costumele pentru o trupă de dansuri populare, o explozie de culoare şi motive tradiţionale româneşti, extrem de apreciate de cei cărora le-au fost destinate.”

Îl văd pe meşter cum continuă să privească fotografiile cu teama de a nu uita pe cineva, după care îl aud rostind: ”Oricând sunt gata să las locul celor ce îşi doresc să ducă mai departe această meserie…Costel Ciobanu, un tânăr care a crescut sub ochii mei, este unul dintre cei ce, tare mi-aş dori să mă înlocuiască… M-am ferit să vă vorbesc prea mult  despre perioada de după ‘90, pentru că am făcut-o pe larg într-un articol scris tot de d-stră, de acum  câţiva ani în urmă. Pot să mai adaug doar faptul că îi datorez foarte mult fiului meu care m-a convins atunci că lucrul la stat nu îmi va mai aduce nicio satisfacţie. Aveam, în scurt timp, să mă conving de această realitate.”

A fost momentul în care Călin Bucur  a plecat  din Cooperaţie,  la vremea la care alţii se pregăteau de pensie, sau îşi propuneau să ia un răgaz de o bine-venită odihnă. Cert este că, deşi avea mici îndoieli, meşterul Călin Bucur  a  avut încredere în flerul fiului său, hotărât să câştige pariul cu privatizarea, după cum suna o butadă la modă în acele timpuri. Şi aşa a apărut prima şi singura croitorie privatizată din municipiu: ”La BUCUR”.

(va urma)

Florian TINCU