DSCN8290Dumnezeu a făcut în 1999 ca un transport ilicit de bunuri culturale, care trecuse graniţa prin „ungerea” unor vameşi corupţi, să fie întors din drum de poliţia de frontieră bulgară, deoarece îi lipsea o ştampilă … Cum la revenirea în Vama Giurgiu se schimbase tura, funcţionarii neşpăguiţi s-au interesat de conţinutul dubiţei respective. Marfa nedeclarată, alcătuită din obiecte de artă achiziţionate din târguri şi consignaţii, a fost confiscată şi depusă spre păstrare la Muzeul judeţean Giurgiu. Dincolo de litigiul statului cu bătrâna însoţitoare a transportului, colaboratoarea unui negustor străin (traficanţi cu antecedente în domeniu), dintre bunurile confiscate s-au remarcat trei tablouri de mari dimensiuni (circa 130 x 190 cm), cu rame identice. La vremea aceea, vicii legislative şi schimbări administrative neinspirate au amânat clarificarea statutului juridic al celor trei opere de artă românească, salvate printr-o minune de la plecarea definitivă din ţară. Povestea lor o vom înfăţişa pe scurt în cele ce urmează.

Pânzele şi pictorii

Cel mai interesant tablou reprezintă portretul unui bărbat în ţinută de diplomat. Este semnat de artistul Nicolae Grimani şi datat 1901. Cel portretizat este TRANDAFIR G. DJUVARA (1856-1935), personalitate politică şi culturală a epocii sale, ilustru diplomat român. Autorul operei, fiul unui italian stabilit la Slatina, era coleg de generaţie cu Luchian şi Artachino, iar calităţile sale de bun portretist sunt demonstrate şi de faptul că i-au adus o comandă din partea monarhului Carol I.

Al doilea portret, care o reprezintă pe soţia diplomatului (Lelia), este opera unui alt artist consacrat: George Demetrescu-Mirea, profesor la ”Şcoala de Belle Arte” şi pictor al Curţii Regale. Tabloul a fost expus la salonul parizian din toamna anului 1880 şi figurează în monografia consacrată lui Mirea, de criticul Nicolae Petrescu.

A treia pictură este un peisaj forestier, realizat în maniera „pădurilor” lui Ion Andreescu. Autorul este ALEXANDRU G. DJUVARA (1858-1913), fratele diplomatului, reputat orator şi ministru în trei guverne. Talentul său pictural  fusese remarcat de Nicolae Grigorescu şi de alţi contemporani, pe când erau colegi de atelier la Paris (1881).

Ramele celor trei pânze sunt comandate la o celebră manufactură din Bruxelles, pentru a împodobi reşedinţa ministrului României în Belgia, mai sus amintitul Trandafir Djuvara.

Revendicarea

Aşa cum mulţi giurgiuveni cunosc, muzeul nostru a valorificat aceste splendide picturi şi le-a expus în holul de onoare de la etajul sediului său. Cu trei ani în urmă, aflând de existenţa lor, venerabilul istoric Neagu Djuvara ne-a vizitat şi s-a arătat încântat de modul cum fuseseră păstrate şi expuse tablourile bunicilor săi. Ulterior însă le-a revendicat pentru sine, deşi ele fuseseră înstrăinate de un frate, în posesia căruia se aflaseră după război.

Recunoscând dreptul moral al fostului apatrid de a dori recuperarea lor, ne exprimăm dezamăgirea pentru ineleganţa „boierului”, persoană care astăzi nu mai are efectiv nevoie de uriaşele pânze şi nu le poate depozita în garsoniera sa.

Dacă nu ar fi la mijloc probabila lăcomie a unor rude din ţară, poate l-am fi convins să renunţe la cerere şi să ne lase în continuare tablourile, spre bucurarea ochilor miilor de vizitatori ce ne calcă anual pragul.

De altfel, credem că singurul muzeu românesc unde aceste tablouri ar fi arătat mai bine decât la noi putea fi numai cel al Brăilei, oraşul de obârşie al familiei Djuvara.

Retrocedarea

După ce Judecătoria Giurgiu ne-a dat iniţial dreptate, Muzeul nostru a pierdut recursul intentat de reclamant la Tribunal, pentru o motivare destul de ciudată, şi este obligat acum să retrocedeze piesele în cauză.

Probabil însă că moştenitorii domnului Djuvara vor vinde tablourile cu pricina unor îmbogăţiţi postdecembrişti, dacă acestea nu vor lua din nou calea străinătăţii, bineînţeles cu grija de a nu mai fi vămuite. Aici se încheie aventura giurgiuveană de 15 ani a celor trei picturi. Evident că ele nu pot fi comparate cu tablourile furate, nu demult, în Olanda, dar ne-au reamintit o mulţime de informaţii uitate despre elita românească de altădată, aşa-zisa „lume bună”.

Eu continui să cred că rostul celor trei tablouri nu mai este demult cel privat. Poate Pronia invocată în debutul acestui articol va face dreptate într-un fel sau într-altul. Doamne ajută!

Emil PĂUNESCU