scan0012„A fost şi urs, şi lup, şi corb, şi leu, şi câine – şi zmeu, şi împărat – încât, de-a lungul anilor, a devenit cel mai îndrăgit  personaj real de către cei mici, fiind considerat, pe bună dreptate, „actorul preferat al copiiilor”.

Pe cunoscutul şi mult îndrăgitul actor giurgiuvean Ion Cojocaru – bunul, admirabilul şi nepreţuitul meu prieten – l-am întâlnit pentru întâia oară în urmă cu aproape două decenii în cabina sa de la Teatrul Valah (astăzi „Tudor Vianu”) când, după vizionarea împreună cu elevii din ciclul primar de la Şcoala nr. 3 a spectacolului „Poveştile copilăriei, l-am felicitat pentru magistrala întruchipare a personajului „Lupul” din „Scufiţa roşie”, rugându-l să stea de vorbă cu micuţii spectatori din clasa pe care o îndrumam atunci. Şi, dacă în timpul spectacolului prichindeii mei aplaudaseră îndelung, bucurându-se că „Lupul” fusese pedepsit de vânător, acum înţelegeau, plini de uimire, că sub blana aceea cenuşie a fiorosului animal ce-şi arăta ameninţător colţii, urlând asurzitor, se aflase un domn înalt, calm, cu privirea blândă şi glasul domol, un om ca noi toţi, dar care, acolo, pe scenă, reuşise să trezească în sufletele lor curate, de copii, sentimente noi, pentru mulţi dintre ei necunoscute până atunci.

În urbe, pentru binemeritata-i popularitate, distinsului nostru concitadin i se spune – în semn de aleasă preţuire – „Actorul” – cunoscut nu doar din nenumăratele spectacole în care a jucat, ci şi datorită faptului că nu aşteaptă să fie salutat, – domnia sa fiind cel care salută primul.

Apreciatul actor a venit pe lume la ţară, în satul Frasinu, aparţinător comunei Băneasa de Giurgiu, în a cincea zi din Făurar, a anului 1956, fiind al doilea fecior în familia soţilor Lucia şi Ion Cojocaru, ţărani din tată-n fiu, truditori, de-o viaţă, ai pământului, harnici şi cinstiţi, iubitori de semeni  şi cu nestrămutată credinţă-n Dumnezeu.

„Am avut o copilărie lipsită de griji, fericită chiar – povesteşte astăzi bunul meu prieten. N-am să uit niciodată că, încă de mic, din clasa a doua şi până am terminat clasa a VIII-a, am păscut vaca, aşa cum  făceau toţi copii din sat, în vremea aceea. Aveam tălpile bătătorite şi picioarele pline de zgârieturi căci numai în ziua Sfintei Mării – pe 15 august – mă încălţam – când mă duceau ai mei la oraş, la bâlci, unde mâncam vată pe băţ, acadele şi gogoşi, şi unde mă dădeam în bărcuţe, în maşinuţe şi-n căluşei. Doamne, cât de fericit eram! Era cea mai frumoasă zi din viaţă!”

A învăţat să scrie, să citească şi să socotească sub îndrumarea, mai întâi a doamnei învăţătoare Elena Manda şi mai apoi a doamnei învăţătoare Elena Breazu, cadre didactice excepţional pregătite profesional şi înzestrate cu o mare dragoste faţă de copii. Şi în clasele V-VIII a avut şansa şi bucuria să înveţe cu nişte profesori minunaţi, cadre binecunoscute ale învăţământului giurgiuvean, nu doar în context strict didactic ci şi în planul activităţilor cultural-artistice  precum Ştefan Petre (istorie), Lidia Popescu (limba română) şi Marcel Doicin (biologie) – despre care fostul lor discipol, Ion Cojocaru, îmi spune că are un incomensurabil respect, şi-i va purta în suflet pentru tot restul vieţii.

După absolvirea şcolii generale (1971) se înscrie şi susţine un examen de admitere extrem de exigent (şi cu un număr foarte mare de candidaţi), la Liceul Pedagogic Bucureşti, dar este respins. Tatăl său, mâhnit de insuccesul fiului său,  la care nu se aşteptase, ca să-l pedepsească îl înscrie la „Profesională”, în  clasa de ”sculeri – matriţeri”. Ceva mai rău nici că  i se putea întâmpla! Cei trei ani de Şcoală Profesională au fost, după spusele eroului acestor rânduri, „un adevărat calvar”.

A stat la internatul şcolii şi a mâncat la cantină.  După orele de curs programul din cămin se desfăşura ca la armată, program greu de suportat dar care după afirmaţiile interlocutorului meu, i-a fost de folos mai târziu.

În 1974 a absolvit Şcoala Profesională şi, conform contractului de şcolarizare, se angajează la Întreprinderea „CONECT” din Platforma Industrială Pipera. Se înscrie şi urmează totodată cursurile liceale (seral) frecventând în paralel şi cursurile Şcolii Populare de Artă, la clasa de actorie sub îndrumarea distinşilor profesori Jvonne Bertholda şi celebrul pe atunci, Sergiu Cioiu.

Absolvent al liceului şi al Şcolii Populare de Artă în 1980, Ion Cojocaru  pleacă în armată unde,  aşa cum îmi declara, nu i s-a întâmplat nimic important în viaţa sa. La venirea din armată mai lucrează încă doi ani ca sculer matriţer după care se hotărăşte să-şi schimbe meseria şi devine electromecanic la staţiile de pompare. A lucrat în comuna 30 Decembrie (astăzi, 1 Decembrie – Ilfov), mai bine de trei ani. „Minunat! Ce viaţă!… – exclamă în timpul discuţiei noastre dragul şi minunatul meu prieten. Făceam naveta cu trenul la Frasinu, continuă el să-mi povestească, după un program pe care acum nu cred că aş mai fi în stare să-l respect. N-aş mai rezista… Mă trezeam la 4.00 dimineaţa, ajungeam în Bucureşti (Gara Progresul) la 6.00, luam autobuzul până la 30 Decembrie, intram în program la 7.30 şi până la orele 16.00 munceam de-mi săreau capacele, nu alta. Mă-ntorceam apoi la Bucureşti, mergeam la repetiţii cu trupa de teatru din cadrul Ansamblului artistic al UTC (Uniunii Tineretului Comunist), vis-a-vis de Teatrul Bulandra, unde repetam până în jurul orelor 21.00, când plecam spre gară şi ajungeam acasă la miezul nopţii. După trei ore de somn, scularea !!!. Începea o nouă zi de muncă…”

În octombrie 1987 directorul de atunci al Teatrului din Reşiţa, Eugen Vancea, în căutare de tineri actori pe care să-i angajeze la teatrul său, văzându-l într-un spectacol al Ansamblului UTC, îi propune, atât lui cât şi tinerei actriţe Nuami Dinescu („Tanţa” din emisiunea TV „Theoshow”) să participe la concursul pentru ocuparea posturilor de actori (vacante) la teatrul reşiţean. Aşa se face că după numai o săptămână, în urma concursului, devine actor al Teatrului din Reşiţa. Şi el şi Nuami s-au bucurat de o frumoasă şi caldă primire la noul lor  loc de muncă,  primind câte o garsonieră mobilată şi utilată cu tot ce avea nevoie, astfel că, după instalarea lor aici se poate spune că cei doi au început o altă viaţă.

Anul următor Nuami Dinescu a plecat. Ion a rămas la Reşiţa până în 1995 şi în toţi aceşti ani a învăţat ce-nseamnă să fii actor profesionist. A jucat zeci de roluri în spectacole pentru copii, dar şi în multe, foarte multe spectacole pentru adulţi, străbătând tot judeţul Caraş-Severin.  Făcea deplasări la Herculane, având chiar şi microstagiuni de câte o săptămână acolo , jucând două-trei spectacole pentru copii, dimineaţa, şi unul pentru adulţi, seara. Ion Cojocaru a jucat la Orşova, Turnu Severin, Moldova Nouă. Aici, la Moldova Nouă, a jucat într-o singură zi cinci spectacole pentru copii în sala cinematografului, cu o pauză de doar 30 minute. Era epuizant! Însă peste tot a întâlnit oameni minunaţi şi primitori. A jucat pe scena Teatrului Naţional din Timişoara şi la renumitul teatru din Oraviţa, la teatrul din Vârşet (Iugoslavia) şi pe scenele multor cămine culturale din comunele judeţului Caraş-Severin.

În vara anului 1995 se afla împreună cu prestigiosul  regizor  Constantin Dicu la Teatrul „Ion Creangă” din Bucureşti unde se ţinea un workshop cu tineri actori. Aici l-a întâlnit pe cunoscutul actor şi regizor Mircea Creţu – ce urma să devină ulterior director al teatrului din Giurgiu. Din vorbă-n vorbă acesta a aflat că Ion este cetăţean al judeţului nostru şi i-a propus să vină la Teatrul „Valah”. Aşa  că, din 23 septembrie 1995  Ion Cojocaru este actor la teatrul din Giurgiu unde pentru a doua  „a început o nouă viaţă”! Şi aici a jucat în nenumărate spectacole pentru copii , dând viaţă unor personaje îndrăgite de prichindei. A fost şi urs, şi lup, şi leu, şi corb şi câine – până la zmeu şi împărat, încât de-a lungul anilor a devenit cel mai îndrăgit de către cei mici, fiind considerat, pe bună dreptate, actorul copiilor.” A jucat pe scena Teatrului „Valah” atât în spectacole din dramaturgia naţională cât şi în spectacole din dramaturgia internaţională, dintre care cele mai importante au fost: „Slugă la doi stăpâni” de Carlo Goldoni, „Oamenii Cavernelor” de W. Saroyan,  „Pierduţi în New York” de Mircea M. Ionescu (în regia lui Mircea Creţu), „O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale, „Bădăranii” de Carlo Goldoni (în regia lui Mihai Manolescu), „Bărbierul din Sevilla” de Beaumarchais  (regia Octavian Greavu), „Vulpea şi strugurii” de G. Figuieredo (regia Dorin Doroftei), „Profesiunea doamnei Warren” de Cr. B. Show (regia Ştefan Staicev), „Transfer de personalitate” de

D. Solomon, „Romeo şi Julieta la Mizil” de G. Ranetti, „Cezar, măscăriciul piraţilor” de D. R. Popescu, „Căsătoria” de Gogol, şi „Pescăruşul” de Cehov, acestea din urmă,  toate în regia lui Nicolov Perveli – Vili. Când s-a stabilit la Giurgiu s-a bucurat foarte mult că va fi alături de părinţii săi, care acum sunt bătrâni şi din ce în ce mai neputincioşi. Însă, din păcate, n-a putut să-i ajute prea mult. În urmă cu patru ani, în 2008, a aflat că suferă de o boală cumplită: cancer hepatic gr. II, generat de-o hepatită tip C care nu i-a fost descoperită la timp. În prezent este pensionat medical.

„Îmi vine foarte greu să stau acasă – îmi spune cu glas amar bunul meu prieten – dar sper din tot sufletul că poate vreodată… Cine ştie…” Atât… Îmi este greu să mai pot scrie… (!)

Petre Iordache