Imagine1Continuăm să ne amintim despre personaje pitoreşti ale oraşului şi încercm să vi le prezint cât mai aproape de adevărata lor faţă, căutând latura lor umană în orice variantă, luată la întâmplare. Celor care aţi cunoscut în realitate aceste personaje vi le voi reaminti cu acest prilej, în timp ce acelora care nu le-au cunoscut am să le fac cunoştinţă cu ele…

De data aceasta mă voi opri la două celebrităţi, în felul lor: Fiţţa şi Madame Jenni, două fiinţe cu comportamente ciudate, care din  păcate uneori deveneau  pretext de glume proaste pentru vagabonzii cartierelor.

O femeie matură cu suflet şi minte

Fiţţa pe care mulţi dintre giurgiuvenii de vârsta a treia au cunoscut-o, era o femeie care suferea de o depresie. Comportamentul ei era în cele mai multe împrejurări acelea ale unei copile. Nu era violentă, aşa cum unii au spus despre ea.

Dacă te comportai omeneşte, puteai discuta cu ea. Devenea violentă doar dacă o certai sau dacă o strigai într-un fel ce o irita. Unii, mai fără minte, ştiau asta şi când o vedeau, strigau după ea: ”Mătăuz! Mătăuz!” Atunci ea scotea din buzunar sau din coşul de papură de care nu se dezlipea aproape niciodată, un pietroi şi arunca după cei ce o supăraseră. O altă manifestare care nu putea trece neobservată era aceea că atunci când se înfuria femeia îşi sălta poalele fustei şi îşi arăta podoaba… Asta pentru că Fiţţa nu purta niciodată chiloţi…, nici măcar iarna! Femeia asta de 45-50 de ani era însă extrem de fericită atunci când o întrebai: – Ce mai faci Sofico? – vrei să fumezi o ţigară? După ce izbucnea în râs îţi răspundea tot cu o întrebare: „-N-am bă ţigări, dă-mi tu!”. Dacă insistai Fiţţa îşi aprindea tacticos ţigara, pufăia din ea şi se bucura ca un copil când primeşte darul mult dorit. Mulţi dintre giurgiuveni, cunoscându-i obiceiurile, erau generoşi cu femeia cu suflet, dar mai ales minte de copil. Nu era proastă, aşa cum credeau o parte dintre cei ce o întâlneau zilnic… Spun asta pentru că Fiţţa intra în vorbă doar cu cei pe care ea îi ştia de „om bun, mă!”, trecători ce îi ofereau diferite daruri pe care femeia le punea în coşul ei, bucuroasă de fiecare dată.

Unii profitau de naivitatea şi complicitatea ei şi o angajau în tot felul de jocuri infantile care pe unii îi amuzau însă pe alţii însă nu… Aşa se face că cei care o cunoşteau şi erau consideraţi de ea oameni cumsecade îi cereau uneori să sărute câte o fată sau câte un băiat, trecători de pe stradă. Sofica, părând că înţelege jocul, trecea încet pe lângă  victimă şi brusc o lua în braţe trăgându-i câte o “ştampilă” pe obraz.

”E frumos băă, îl pup!”

Eram elev în clasa a X-a la Colegiul ”Ion Maiorescu” când ne-a venit un coleg nou transferat , de la Liceul Sfântul Sava din Bucureşti. Ţincoca Iosif îl chema. Un nume ciudat pentru un băiat frumos şi deştept. Însă, mare greşeală puştiul era cam plin de el şi în plus a mai atentat şi la iubita unui coleg de-al nostru. Evident că nu l-am lăsat fără să plătească această îndrăzneală a sa. Aşa că într-o  sâmbătă seară, când pe Centru era lume multă, ieşită să se plimbe, noi i-am tras-o bucureşteanului, cum se zice. Am vorbit cu Sofica noastră să-i pună o ştampilă pe obraz lui Iosif. Sofica mi-a dat mai întâi să-i ţin coşu’ şi tiptil, tiptil l-a tras de lângă fata aia pe Iosif după care l-a ştampilat cu un sărut fierbinte, pătimaş. Mi-aduc aminte că atunci când i-am arătat băiatul, spunându-i ce avea să-i facă, Sofica l-a privit lung şi mi-a zis: ”- E frumos băăă, îl puuup!” Şi uite aşa i-am dat o lecţie lui Iosif, făcându-l de râs în faţa colegilor. De atunci băiatul s-a lecuit să mai „sufle”… iubitele colegilor săi. Fiţţa locuia în cartierul ”Verde” pe str. Gândului unde astăzi este strada M. Eminescu. Era dintr-o familie de oameni cumsecade, dar avea acest handicap din naştere. Locul ei preferat, unde putea fi văzută mai tot timpul când venea în oraş, era pe Centru, lângă poarta de intrare a grădinii localului Caru’ cu Bere. Era în relaţii bune cu bucătăreasa de aici, una Rodica. De multe ori când mă duceam la unchiul Mitică, la local, o găseam acolo pe Fiţţa mâncând în  bucătăria ăleia. Proprietarului Mitică Ruse, Fiţţa îi spunea boierul cu mustăţi. Aceasta fusese interpretarea pe care o găsise în mintea ei de copilă… Asta era Fiţţa…

Madame Jenii cap de urs…

Cu Madame Jenni era însă cu totul o altă poveste. Această femeie pe timpul când am cunoscut-o eu, era o doamnă în vârstă. Îi plăcea să umble pe stradă îmbrăcată în rochii sau costume ce fuseseră cândva foarte la modă şi elegante, dar care erau cam demodate, şi destul de ponosite, nemaiavând strălucirea de altădată. Acest aer vetust făcea din Madame Jenni la timpul acela, un personaj cam caraghios, caragialesc ….De aceea o parte dintre copiii străzii, cât şi o serie de oameni lipsiţi de caracter strigau uneori când o vedeau trecând pe stradă, a batjocură „- Madam Jenni cap de urs/ Ne-a făcut Giurgiul de râs!” Femeia îşi reprima cu greu indignarea iar dacă mitocanul era mai aproape de ea îl pocnea de nu se vedea, cu nelipsita ei geantă pe care o purta cu o anume eleganţă pe braţ.

Soţie de consul şi matroană de bordel

Despre trecutul acestei doamne mcirculau mai multe povestioare, mai ales despre anii tinereţii sale. Cea mai fantezistă şi măgulitoare era versiunea conform căreia fusese la un moment dat soţie de consul, la Istanbul. O altă variantă, mai puţin favorabilă pentru ea, era aceea că pe la tinereţe ar fi fost vânzătoare de plăceri pe la ‘Stambul şi că ar fi deţinut chiar şi un stabiliment. În orice caz, când şi-a făcut apariţia, stabilindu-se în Giurgiu, dispunea de multe parale, după cum se vorbea prin cârciumile şi pe la colţurile mahalalei din Smârda, acolo unde locuia. O vedeam mereu când mergeam cu băieţii, în deal, la Ghiţă Iubitu, căci locuia pe strada Dunării. Era o  femeie deşteaptă, dar vizibil frustrată de prezentul ei în mraport cu trecutul opulent pe care-l  pierduse. Nu se putea obişnui probabil

cu ideea că prezentul nu compensa nici pe departe plăcerile vieţii pe care o avusese ea cândva.

De vorbă cu Regele Mihai

În primăvara anului 1942, prin luna martie, când Giurgiu a fost inundat, în oraş a venit să vadă necazul ce ne lovise, însuşi Regele Mihai I. Când a coborât din ambarcaţiunea care îl adusese până aici, o mare de oameni îl aştepta ca să-l întâmpine. În această mulţime curioasă se afla şi Madame Jenni care încet, încet s-a strecurat reuşind să păcălească garda de corp, apărând pur şi simplu în faţa Maiestăţii sale. Femeia şi-a spus astfel păsul atât Alteţei sale cât şi celor ce o înconjurau. Nu cunosc ce i-a spus Regelui Mihai, dar ştiu că nu le-a picat prea bine conducătorilor de atunci ai oraşului, informaţiile furnizate de către Madame Jenni, Alteţei sale.

Adevăr sau născocire? 

Varianta că Madame Jenni ar fi vorbit chiar şi cu Mareşalul Ion Antonescu nu este însă confirmată. Probabil căm povestea asta a fost născocită prin anul 1942, atunci când oamenii Mareşalului au deportat circa 200 de ţigani din groapa de pe Oinac, loc în care aceştia fuseseră inundaţi, împreună cu alţii ce locuiau în cartierul Ciobotarilor, trimiţându-i în Transnistria. Martor ocular al acestor evenimente notate mai sus de mine a fost un bătrân, astăzi în vârstă de 95 de ani, pe care eu l-am cunoscut personal şi care mi-a povestit toate aceste lucruri…

Închei prin a vă ura să aveţi parte de linişte, bună înţelegere şi multă sănătate, că-i mai bună decât toate! Al dumneavoastră povestitor  Bebe Călinescu.

2 COMENTARII

  1. Pe Fitza am văzut-o ultima oară (exact așa cum este în poză) odată când tocmai luasem de la Biblioteca Orașului cartea „Spartacus” de Raffaello Giovagnolli.N-am mai avut Răbdare să ajung acasă și m-am așezat pe o bancă din apropierea Turnului.Trecuseră pe nesimțite câteva ore când deodată aud o hărmălaie de nedescris dinspre „Kremlin”.(În apropiere de colțul din dreapta spre Cinema „Ilie Pintilie” era reprodus Palatul Țarilor Rusiei în semn de prietenie pentru „Stalin și poporul rus,libertate ne-au adus”).Acolo am văzut-o pe Fitza ocărând și aruncând cu pietre după niște copii,care se luaseră de ea și fugeau strigând „Mătăuzu-Mătăuzu”!Pe copiii din gasca respectivă i-am mai văzut odată,în Valea lui Gheorghiță se juca o partidă din „derby -ul” Cărămidării Noi-Cărămidării Vechi,când îl aud pe unul că strigă:”Ia uite-i ba p-ăia din Căcănari,trec pe calea ferată.Ba Căcănarilor,ia veniți mă să tragem o partidă de fotbal,să vă batem să va sune apa în cap!”

  2. „Să redescoperim pas cu pas Istoria Orașului Giurgiu”-iată o acțiune lăudabilă a unor giurgiuveni inimoși,constituiți în „Grupul de Inițiativă Civică”,și invită giurgiuvenii la Turn,la ora 12.00 pentru o plimbare „per pedes” prin bătrâna urbe,cu o istorie tumultoasă și personaje pitorești.Chiar dacă nu mai circulă trenul de la București Progresul la Giurgiu Oraș pe traseul inaugurat la 1869,o călătorie cu „mașina mică” este tocmai bună pentru a ajunge la Turn la orele 12.00 fix,chiar mai devreme,în niciun caz…”trecute”,adică mai târziu!