Aşa cum vă informam în ediţia trecută a „Jurnalului giurgiuvean”, în urma unei deflagraţii produse în satul Falaştoaca, comuna Comana, pe data de 8 august, un tânăr de nici 45 de ani riscă să rămână infirm pe viaţă din inconştienţa unor oameni care ar trebui să aibă în grijă destinele fiecărui cetăţean al comunei. Tot în ediţia trecută, anunţam că, îndată ce starea sănătăţii îi va permite, victima, Florin Ene, va declara, în exclusivitate pentru publicaţia noastră, cele întâmplate în dimineaţa de 8 august.

„Totul a început în luna martie, în 2006”, îşi începe povestea Florin Ene. „Atunci lucram la balastieră, ca şi acum, şi, în timp ce săpam să decopertăm o zonă, am găsit prima bombă. Avea cam 1,2 metri lungime, şi cântărea pe puţin 250 de kilograme. Buldozeristul nostru din acea vreme, Dumitru Chiribuţă, a agăţat-o şi a dus-o aşa, pe lângă şenile, fără să ştie, câteva zeci de metri. Norocul cel mare a fost că a agăţat-o de „urechile” care o prind de avion, că altfel…Eu strângeam nişte resturi de lemne din zonă, şi, când am lovit cu piciorul în ea, crezând că e o bucată mai mare de copac, aproape că mi-am rupt piciorul. Am bănuit că nu e ceva curat la mijloc, şi, încet, am început să o curăţ. Când am văzut că era vorba de o bombă, m-am speriat. Am anunţat şi eu pe cine am ştiut, adică pe şeful meu de atunci, Nicu Sene (Nicuşor Radu, patronul SC Caty Trans SRL), care mi-a spus că sunt nebun. Am anunţat apoi instituţiile abilitate, care au venit să ridice proiectilul. De la genişti am aflat că, dacă exploda bomba aia, pe rază de un kilometru şi jumătate nu mai rămânea nimic, iar pe rază de trei kilometri se produceau pagube materiale importante. Distanţa de sat a locului unde am găsit eu bomba…vreo şase sau şapte sute de metri. Aşa că… După ce s-a terminat cu această primă bombă, au mai fost găsite şi altele patru, dar Nicu Sene a început să ţipe la noi, că să le ascundem, că nu are nevoie de genişti pe terenul lui. Ne-a pus să ascundem bombele într-o groapă, peste care a aşezat pământ şi pe care apoi a inundat-o. Cine a lucrat la Nicu Sene ştie unde sunt îngropate bombele, ştie şi de existenţa altora, dar oamenilor le e frică să vorbească, pentru că şi el, şi actualul primar, i-au ameninţat cu diverse…Şeful de post, Alexandru Dobre, nu a luat nici atunci nici acum nicio măsură… Singurii care au luat o atitudine au fost sătenii, mai concret preoţii din sat, care timp de două zile s-au rugat pentru sănătatea mea, pentru că am salvat satul de la distrugere.

Revenind la cele întâmplate pe 8 august…Eu lucrez la balastieră aici, aproape de casă, dar cu toate astea, dacă am nevoie de prundiş sau de nisip, trebuie să îi plătesc cu aceeaşi sumă pe care o achită toţi: 400 de mii de lei vechi metrul cub. Am acum o lucrare aici, în curte, că mi-a căzut căminul de la apă, şi trebuie reparat. În dimineaţa aceea, am plecat cu soţia mea cu căruţa să luăm de pe malul Argeşului nişte nisip şi prundiş. Acolo materialul e aşezat în straturi, foarte tasate, şi trebuie să dai cu sete cu lopata ca să spargi şi să scoţi ce ai nevoie. Aşa am făcut şi eu, am dat cu cazmaua, numai că am auzit o bubuitură, ca de cartuş fără glonţ. Instinctiv,

mi-am dat seama că am lovit o capsă detonatoare de la o bombă… Nu am mai văzut nimic de atunci. Mi-am dus mâinile la ochi, şi am auzit-o pe soţia mea că îmi spune că sunt plin de sânge. Am chemat Ambulanţa, şi am ajuns la Giurgiu, la Urgenţe, unde m-au pus să aştept pe un scaun. Într-un târziu, am fost luat în primire de cineva, care mi-a curăţat rănile după care mi-a spus că gata, mă trimite acasă. Eu le-am spus că am venit la spital pentru că nu văd, nu pentru că m-ar durea ochii…Aşa că mi-au spus că or să mă trimită la Bucureşti, pentru că la Giurgiu nu avem medic. Dar că nu au Salvare, şi că mai trebuie să aştept. După câtva timp, am fost trimis cu o ambulanţă la Bucureşti, împreună cu un copil. Acolo, în urma radiografiei, am aflat că nu mai am niciun corp străin în ochi. Cu toate astea, tot nu vedeam nimic…atunci, le-am spus medicilor: „Eu sunt sudor…mai pot să sudez?”. Îmi era teamă că o să rămân pe drumuri…Medicii mi-au spus că mai întâi trebuie să încep să văd, şi apoi se pune problema dacă voi mai suda vreodată. Am trei copii, două fete de 14 şi 16 ani, şi un băieţel de 3 ani. Ce o să fac cu ei? La spital, în Bucureşti, fără milionul de lei băgat în buzunar nu te bagă nimeni în seamă…aşa că vă imaginaţi cât m-a costat pe mine accidentul, în afara faptului că nu mai văd…Acum, am aflat că ochiul stâng e foarte afectat, nu văd nimic cu el, iar cu dreptul doar întrezăresc ceva… Nu doresc nimănui să ajungă în situaţia mea… Ştii ce rău e să nu vezi, să te ajute cineva, soţia, în cazul meu, să te descurci, să mănânci sau să te deplasezi? Şi ce se va alege de familia mea, pe toată perioada asta, pentru că doctorii au spus că recuperarea poate dura luni sau chiar ani…cine mă ţine pe mine în medical atâta timp? Fata cea mare, elevă la un liceu cu profil economic în Bucureşti, a spus că se lasă de şcoală, să se angajeze să ne putem întreţine…eu nu vreau asta! Din păcate, nici după evenimentul de pe 8 august, autorităţile nu s-au implicat în niciun fel. Nimeni nu a venit să mă întrebe ce s-a întâmplat, de ce am rămas fără ochi…nici primarul, nici viceprimarul, nici şeful de post…nimeni! iar oamenii încă mai merg pe malul Argeşului să îşi ia pietriş şi nisip pentru diverse lucrări!”, şi-a încheiat, cu lacrimi în ochi, povestirea Florin Ene. Mai mult, de la săteni am aflat că, la scurt timp de la prăbuşirea podului de la Grădiştea, şeful de post Alexandru Dobre ar fi găsit o ladă cu grenade chiar la baza podului, ladă ce a fost ridicată de instituţiile abilitate. Bătrânii satului spun că ar mai fi pericol să fie găsite bombe sau alte tipuri de muniţie, deoarece, în cel de-al doilea război mondial, comuna a fost ţinta unor intense bombardamente, deoarece în zonă fusese încartiruit un regiment nazist şi fusese amplasat şi un depozit de muniţie.

Oana CĂLIN