Teama excesivă  de  gesturi ca şi  de  cuvinte interpretabile  politic, au ucis românului adevărurile spuse simplu, pe la colţuri sau drept în  faţă, oficial sau „of the record”. Este motivul pentru care disertaţiile purtătorilor de cuvânt din instituţii, dar şi a unei bune părţi a societăţii civile sunt uneori alterate de absurd  şi  de anecdotic, iar alteori chiar de grotesc. Aşa s-a întâmplat marţi seara la intonarea imnului României, când Marcel Pavel, pe care eu nu l-aş fi crezut speriat de conotaţiile abracadabrante pe care le-ar fi putut  da oficialii noştri guvernamentali, versurilor  imnului  naţional ( o strofă  în care apărea numele împăratului roman  Traian ), a gafat impardonabil, invocând ulterior aceeaşi teamă de interpretările politice, măsluind francheţea cu care ne obişnuise prin emisiunile TV cu o aşa zisă înţelegere cu organizatorii acestei”gale” care , s-ar fi transformat cu siguranţă într-un fiasco total, nu doar parţial, dacă băieţii lui Piţi ar fi scos mingea din aţe la fenta lui Ribery, fentă  ce i-a trimis după ţigări  pe toţi cei 50 de mii de spectatori de pe Naţional Arena.  Ce dovadă mai certă că personalităţile noastre  nu au învăţat că un artist nu face niciodată compromisuri de frica Puterii?! Ciudat este că în timp ce  bâzdâganiei ăleia maneliste, de-i spune Minune, nu i-a păsat că în comuna lui natală, la Costeşti, a cântat moca (vorba vine!), lui Pavel i s-a făcut deodată frică de sictirul Opoziţiei şi respectiv de faptul că nu-şi va mai încasa onorariul dacă va rosti versurile „ …Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume/ Triumfător în lupte, un nume de Traian!” Şi ce-o să facem de acum încolo? O să modificăm orice, de frica a ceea ce ar putea fi interpretabil?  Asta e o adevărată nebunie. De fapt precedentul acestui simptom de fenomen s-a creat cu mulţi ani în urmă. Mi-aduc aminte că pe atunci era suficient să fiu văzut stând de vorbă, de mai multe ori, cu membrul  unui partid pentru a mi se agăţa eticheta. Dacă-i mârâiam pe liberali eram pesedist sadea. Dacă lăudam iniţiativa unei instituţii al cărei director  era de dreapta, cu  siguranţă devenisem între timp o coadă de topor a liberalilor. Cele două  Site-uri giurgiuvene ale PSD şi PDL promovează taman o astfel de atitudine, săptămână de săptămână. De fapt este raţiunea pentru care ele există: aceea de a interpreta acolo unde lucrurile sunt simple şi extrem de clare. Intriga, delaţiunea, fabulaţia sunt construite pe credinţa omului că nu iese fum fără foc. Sărbătorile ce impun de exemplu depuneri de coroane de flori, ocazii în care cutumele oficiale îi obligă pe politicienii de toate culorile să se întâlnească la un loc, au devenit prilejuri ideale pentru manifestarea fricii de interpretările politice, dar mai ales rampe de lansare pentru bârfele on-line. Ziua eroilor sau ziua drapelului României seamănă astăzi mai de grabă cu priveghiul bocitoarelor care de cele mai multe ori uită de ce au venit, încingând o ditamai  bârfa pe seama mortului şi a rudelor acestuia.

De aceeaşi teamă a interpretării culoarea portocaliu este acum tot mai des evitată chiar de către cei care au lansat-o politic. Cravatele violete capătă şi ele simboluri malefice, trandafirii roşii trădează nostalgii comuniste, frunzele trezesc  antipatii despre tot ce poartă numele de Nuţy … Putem vorbi chiar de crearea unei anume clandestinităţi în ceea ce priveşte numele sau lucrurile ce pot trezi resentimente, pot semăna suspiciuni, naşte interpretări. Nu mai e mult şi vom schimba nume de străzi , de oraşe, şi, de ce nu? îi vom reboteza pe eroii din cărţile de istorie pentru a nu-i irita prea tare pe oficiali. Iată o ipocrizie pe care eu nu vreau s-o mai înghit. Cred că ne este de ajuns experienţa  anilor în care unii au fost nevoiţi să-şi schimbe numele de familie pentru a putea scăpa de prigoana autorităţilor. Ani în care fiecare cuvânt ţi-era cu grijă analizat şi îndosariat, când de teama cenzurii toţi ne obişnuisem să umblăm cu …”şopârla”. Chestia  cu aşa zisa teamă de cuvinte, de ceea ce şi-ar închipui lumea despre noi dacă am spune lucrurilor pe nume, franc, necosmetizate e ca bancul ăla cu cele trei femei care ajunse în cer  au fost întrebate de Sf. Petru ce profesie avuseseră pe pământ. Greu examen de sinceritate pentru o femeie. Prima spune că a fost „piar” la o asociaţie de ajutorare a bărbaţilor care sufereau de singurătate. A doua spune că ea fusese „baby siter” pentru un diplomat căruia îi murise soţia.  Vine şi rândul ultimei care spune: „Io Sfinte Petre am fost tot curvă ca astea două, da’ io am terminat doar 8 clase şi nu ştiu să mă exprim!” Teama de cuvinte, uneori  naşte  monştri!

F.T.