Ședințele de Plen ale Parlamentului încep să devină tot mai penibile,  mai batjocoritoare la adresa populației…De circa o săptămână scena celui mai înalt for al României pare o repetiție generală a unei povești stupide, la sala Teatrului ”Țăndărică”.

După ce cu câteva zile în urmă tribuna Parlamentului a fost umplută cu panouri înfățișând Moartea cu tot alaiul ei sinistru, din recuzita Opoziției fiind adusă chiar și coasa morbidului personaj, iată că declarația de luni a premierului Florin Cîțu a fost întreruptă de niște indivizi care, confundând sala de Plen cu grădinița în care probabil și-au dezvoltat ei personalitatea, i-au așezat  acestuia pe pupitru o puzderie de păpuși.

Dincolo de aceste gesturi infantile,  menite să sugereze, într-o notă ironică, tot felul de erori adversarilor politici, nu pot să nu constat că pentru unii dintre parlamentari gestionarea României  se rezumă deocamdată la o joacă în curtea școlii, dându-ne impresia că încă de la începutul mandatului lor, sunt în recreația mare…

O parte dintre cei ce iau loc pe scaunele acestei onorabile instituții nu au înțeles că trebuie să fie un exemplu pentru cetățenii acestei țări și că lumea se uită la ei cu gura căscată,  seară de seară, surprinși de spectacolul grotesc, ba uneori grobian, interpretat în fața camerelor de televiziune.

Ei nu sunt conștienți că multe dintre evenimentele neplăcute  ce se petrec zi de zi în această țară (violuri, incendieri, omoruri, conflicte în plină stradă), sunt de multe ori rezultatul maimuțărelilor manifestate de o parte dintre aleși, în sala acestui înalt for decizional, ce ar trebui să fie pentru oricine un loc sacru din care oamenii așteaptă un dram de speranță pentru a trăi mâine mai bine.

Oamenii aceștia ce îi privesc hârjonindu-se, înjurându-se birjerește, fluierând ca la stâna de oi, ori tropăind din picioare ca apucații, se închină, gândind simplu: Dacă ăștia se comportă așa, ca pe maidan, jignindu-se unii pe alții, fără nicio jenă, de ce n-am face și noi la fel? Dacă ei pot, noi de ce să nu putem?

Puterea exemplului, așa definesc sociologii și specialiștii în decriptarea manifestărilor indivizilor, această conduită obligatorie pentru cei ce ar trebui să  fie ”fruncea” țării. Din păcate puterea exemplului ne-o dau astăzi oameni care nu au realizat nimic în viață, oameni pentru care cetățenii sunt doar o turmă înfiebântată, iar interesul național este direct proporțional cu nevoile și avantajele lor financiare.  În copilărie jucam un joc în care cele două echipe se așezau față în față,  în timp ce jucătorii dintr-o echipă se  țineau de mână, formând un “gard” din trupurile lor.  Echipa care începea jocul striga: “Țară, țară vrem ostași!” …

Uneori am senzația că aleșii neamului continuă joaca aceasta a copilăriei. Iar eu aștept nerăbdător ca, din clipă în clipă, cineva să urce la tribună, să strice regulile și să strige: Țară, țară vrem bărbați… adevărați!

(Florian TINCU)