În Istoria Mănăstirilor Athonite, alcătuită în 10 tomuri de Irinarh Schimonahul (1845-1920) şi păstrată cu evlavie printre cele peste 200 de manuscrise şi 5000 de volume tipărite din biblioteca Schitului românesc Prodromu din Sfîntul Munte Athos, citim şi această minunată istorisire: “Pe la anul 1337, cuviosul Marcu, ucenicul Sfîntului Grigorie Sinaitul, avându-şi locuinţa deasupra Marii Lavre, pe dealul ce se numeşte Palama, iată că într-o noapte, ieşind din chilie şi stând la rugăciune, văzu în partea dinspre răsărit, la locul ce se numeşte Vigla, o doamnă şezând pe un tron precum cele împărăteşti, înconjurată de îngeri şi sfinţi care tămâiau împrejur, cântând şi închinându-se Împărătesei a toate. Şi întrebând cuviosul Marcu pe Sfîntul Grigorie, stareţul său, ce va fi însemnând oare aceasta, i s-a tâlcuit că Maica Domnului voieşte ca în timpurile mai de pe urmă să se ridice în acele părţi un locaş dumnezeiesc, spre slava Sfinţiei sale”. Este tocmai locul pe care avea să se ridice mai tîrziu Schitul românesc Prodromu, în a cărui parte dinspre apus, lângă clopotniţa de 23 de metri, se află un paraclis închinat Adormirii Maicii Domnului, ce veghează astfel intrarea principală în schitul sfinţeniei româneşti.

Dacă nu un paradox, este în orice caz o curiozitate a istoriei faptul că tocmai românii – ale căror generoase danii către Sfîntul Munte sunt atestate de mii de documente, începând de la primii Basarabi şi urmând până la ultimii voievozi din secolul al XIX-lea – nu au avut acolo nici un lăcaş de închinare propriu până acum un veac şi jumătate. Din cele 20 de mari mănăstiri (lavre) athonite, 17 sunt greceşti, una rusească, una sârbească şi una bulgărească…

De data aceasta nu de nevrednicie poate fi vorba, căci românii, dincolo de daniile făcute de-a lungul timpului tuturor celor 20 de mănăstiri (pe unele chiar rezidindu-le în întregime), au fost o prezenţă constantă şi adeseori exemplară în “Grădina Maicii Domnului”. Este atestat încă din secolul al IX-lea că vlahii ajungeau cu turmele lor până pe coastele Athosului, iar Mănăstirea Cutlumuş, rectitorită de voievodul Nicolae Alexandru Basarab către 1360 şi numărând nu puţini monahi de origine română, a fost supranumită multă vreme “Marea Lavră a Ţării Româneşti”. Trebuie să fie vorba, mai degrabă, sau de vitregia istoriei (care i-a împiedicat atîtea veacuri pe români să se unească într-un singur Stat puternic şi într-o singură Biserică autonomă), sau de o anume măsură (discreţie) a manifestărilor noastre în lume (care, de pildă, pe plan religios, ne-a făcut să nu avem în calendar, până în secolul XX, sfinţi canonizaţi de noi înşine, deşi toată istoria noastră este presărată cu mari trăitori şi martiri învederaţi ai dreptei credinţe). O explicaţie plauzibilă este şi cea dată de Părintele Arhimandrit Petroniu Tănase, fostul stareţ de la Prodromu: “Sihaştrii din Carpaţi mergeau la Athos fiindcă găseau acolo condiţii de viaţă sihăstrească mai deplină. De aceea nu şi-au întemeiat o mănăstire a lor, ci, când s-a întâmplat să se stabilească în chinovii (mănăstiri de obşte), au trăit împreună cu ceilalţi fraţi: la Cutlumuş, la Zografu, la Esfigmenu; dar, în general, au trăit viaţă sihăstrească, în chilii răspândite pe tot cuprinsul Athosului. Abia prin  secolul al XIX-lea, când au apărut statele naţionale, s-au gîndit şi monahii români aghioriţi să aibă un lăcaş al lor, şi au întemeiat Schitul Prodromu”. (Este de altfel grăitor, pentru această chemare sihăstrească a înduhovniciţilor români, că primii trei stareţi de la Prodromu – Nifon, Damian şi Ghedeon – s-au retras din stăreţie şi şi-au încheiat zilele ca sihaştri, în peşteri sau chilii din apropiere, iar cel dintâi a refuzat din smerenie cinstea de arhimandrit, rămânând până la capăt doar ieroschimonah.)

Înainte de actualul schit, pe locul respectiv se înălţa doar paraclisul Sfîntului Ioan Botezătorul (care dăinuieşte şi azi, de mai multe ori refăcut), atestat abia la 1754, cînd „a fost reînnoit de monahul Iosif Hiotul” (cum aflăm dintr-o inscripţie de pe peretele sudic), dar probabil datând încă din secolul anterior. De aici se trage şi numele schitului (în greceşte: prodromos, „înaintemergător”), iar icoana făcătoare de minuni a Botezătorului, care cu privirea sa încruntată i-a izgonit pe turci la 1821, este cea mai veche dintre icoanele ocrotitoare ale obştii. Pe la începutul secolului 19 se osteneau pe lîngă acest paraclis 3 sihaştri români (duhovnicul Iustin, cu ucenicii săi Patapie şi Grigorie), care cei dintâi au pus de gând să ridice acolo un schit, „ca să aibă şi Românii sfânt locaş în Grădina Maicii Domnului, în care să slujească în frumoasa limbă românească”, cerând pentru aceasta binecuvântarea Marii Lavre, care n-a întârziat să vină (1820). Din păcate, proiectul nu s-a putut împlini atunci, ci numai câteva decenii mai târziu, când iniţiativa a fost reluată de monahii moldoveni Nifon şi Nectarie, cărora Marea Lavră le-a reînnoit aprobarea (1851) şi care în 1856 au căpătat şi înalta binecuvântare a Patriarhiei de la Constantinopol (Patriarhul Kiril). Domnitorul Moldovei, Grigore Ghica, a sprijinit începerea lucrărilor cu 3000 de galbeni şi a dat încuviinţare să se strângă ajutoare de la norodul binecredincios.

Dăruind, vei dobândi!

Sunt unii oameni aleşi de Bunul Dumnezeu pentru ca Divinitatea să-şi poată duce lucrarea misionară spre desăvârşirea mântuirii întregii umanităţi. Unul dintre aceşti oameni aleşi este şi Florian Nicolae, care a înţeles perfect mesajul evanghelic al lui Hristos “să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău, iar pe semenul tău ca pe tine însuţi”, iar cuvintele Sfântului Apostol Pavel “Credinţa fără faptă este moartă”, şi le-a aşezat pe tăbliţa inimii sale.

Făcând o serie de incursiuni în memorie, iată câteva dintre faptele de milostenie făcute de familia lui Florian Nicolae, cu specificarea că nu o facem spre mărire, sau mândrie, ci ca un exemplu demn de urmat pentru fiecare dintre noi: restaurarea Bisericii din Stăneşti, este unul dintre ctitorii importanţi ai Bisericii de lemn a Spitalului Judeţean de Urgenţă Giurgiu, a donat staţia audio pentru Biserica Buna Vestire (grecească), a zidit temelia pentru capela mortuară din curtea Bisericii Sf. Gheorghe, toate culminând cu donaţia făcută pentru bazinul de apă a Sfântului Aşezământ monahicesc de la Muntele Athos – Schitul românesc Prodromu. Valoarea acestei donaţii este de 100.000 de lei, şi a fost făcută în săptămâna Floriilor, când un grup de credincioşi din comunitatea giurgiuveană au fost pelerini în Sfântul Munte Athos. După o incursiune pe la mănăstirile din Sfântul Munte, s-au retras la Schitul Românesc Prodromu, acolo unde călugării sfântului aşezământ erau îngrijoraţi de faptul că apeductul, vechi de sute de ani, care asigura apa schitului, mai putea fi utilizat maxim trei săptămâni, deoarece izvorul care-l alimenta era pe cale de a seca. Sensibil la nevoile schitului, şi înţelegând perfect îngrijorările părinţilor călugări, Florian Nicolae l-a liniştit pe stareţul Schitului, părintele Atanasie, că va dona suma de bani necesară construirii bazinului pentru colectarea apei şi pentru instalaţiile necesare redistribuirii apei în sfântul lăcaş şi în grădinile din jurul acestuia.

Oana CĂLIN