După trei decenii am aflat (în sfârșit!) cine sunt cu adevărat… Cine zăcea în trecutul meu, neștiut nici măcar de mine, cel ce mă lăsasem locuit după cum aveam să aflu, de un individ mizerabil (?!). Mai pe scurt, de mai bine de doi ani sunt angajat într-un proces cu CNSAS -ul pentru a afla cum mă eticheta Securitatea pe vremea odiosului regim din epoca de aur.
De fapt totul a început în urmă cu aproape 3 ani când o pârâcioasă mică, din presa locală, roasă de neputință și mai ales de invidie, a făcut o solicitare către Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, dorind să afle dacă subsemnatul a fost sau nu un turnător ordinar ce își dădea în gât prietenii sau colegii de servici după ce mergea cu ei la o bere.
Povestea asta cu colaboratorii securității a circulat la noi în oraș, dacă vă mai aduceți aminte, prin anii ’90, cu celebrul caiet găsit în incinta Comitetului Județean de Partid, în care erau trecuți o serie de cetățeni giurgiuveni, alături de care apăreau numele unor ofițeri atât din structurile poliției cât și din cele ale serviciului local de Securitate. Un caiet care s-a plimbat prin mâinile multora și cu care au fost șantajați, din câte am auzit, mulți cetățeni onești care, aflați într-o anumită conjunctură, au fost obligați să dea cu subsemnatul prin beciurile odioasei instituții. Cine oare s-ar fi putut opune solicitărilor băieților ălora cu ochi albaștri?
Un caiet pe care apăruse și numele subsemnatului, alături de al unui ofițer de poliție, prieten de familie de care nu m-aș fi îndoit niciodată că mi-ar fi dorit răul…Dar ce să vezi, surprizele n-au întârziat să apară nici pentru mine!
Pentru a curma speculațiile făcute în jurul acestor înscrisuri și a insinuărilor unui coleg de breaslă, privind ipotetica mea relație cu ”lucrătorii” instituției denumită, eufemistic, ”Ochiul și Timpanul”, acum aproape un deceniu, în timp ce mă aflam într-un proces de calomnie în care fusese citat și acest aspect, am solicitat să mi se comunice dacă există vreun dosar de urmărire pe numele meu. Răspunsul a venit greu, fiind deloc lămuritor pentru mine. Până la acel moment nu găsiseră nimic relevant. Și cam atât…
Iată însă că în urmă cu aproape trei ani, o individă care n-a fost în stare de ceva lăudabil în viața sa tristă de până acum, a crezut că dacă joacă rolul lui Iuda, o să dea lovitura în presă. Și astfel, tam-nisam, datorită ei m-am trezit acasă cu o adresă prin care eram înștiințat că pot să intru în posesia dosarului meu de la CNSAS. În acest context am aflat, în mod surprinzător, că în anii 80, conform Notei de constatare a CNSAS, n-am fost chiar un căcăcios de turnător, cum și-ar fi dorit alții, ci ditamai SPIONUL, pe linia, citez: Problemelor Cetățeni italieni și contraspionaj Italian, iar că din 1983, băieții m-au trecut și pe problema Contraspionajului American… Bă ești prost? Bă ești nebun? Asta în condițiile în care nu știam o boabă englezește. Dar ce contează, ”organele” trebuiau să aibă obiectul muncii și totodată să justifice urmărirea mea, șefilor lor.
Relația mea de rudenie cu persoane stabilite în Italia (Vilaria Benich Lucchi), Mari Zivolic Popovic și Emilia Tomishic (Iugoslavia) , dar și cu giurgiuveni plecați în Statele Unite, m-au făcut un personaj extrem de interesant pentru cadrele de Securitate care mi-au confecționat un Dosar ”giugiuc” pe baza informărilor pe care, recunosc că le-am dat în toți anii în care mătușile și unchii mei din străinătate veneau în România să ne vadă și să ne ajute financiar, așa cum stă consemnat și în notele de informare ale ofițerilor de la Secu. Note informative pe care, așa cum stă scris și în Dosarul de urmărire, le dam atât eu, cât și mama, tatăl meu și rudele mele – de sorginte italiene – stabilite, aici, în țară (vezi familia Bobonea).
Ba indivizii mi-au găsit, conform uzanțelor unui Dosar de urmărire, și un nume conspirativ: ”Liviu”, care numai nume de spion nu era, ci mai degrabă de vânzător de lozuri pe la cârciumile din cartier. Ca să nu mai adaug că în același dosar, într-o altă notă, stimabilii aminteau că pe lângă angajament, ar fi existat și o ”parolă de recunoaștere” în relația subsemnatului cu ofițerii de legătură, citez: ”Vin din partea domnului Ionescu care vă roagă să-i executați o lucrare…” Parolă ce avea și un răspuns: ”Mâine va fi gata!” Un schimb de cuvinte penibile parcă desprinse din serialul ăla românesc, ”Pistruiatul”, al răposatului Nicolaescu, parolă ce mai degrabă seamănă cu discuția dintre un deținător de pompe funebre și aparținătorii unui proaspăt defunct. Macabru, nu credeți?
Și ca să n-o mai lungesc, doresc să menționez că pe tot parcursul procesului (ce în curând se va muta la Înalta Curte), juristul CNSAS nu a scos mai mult de 10 cuvinte (în aproape 3 ani, dragii mei concetățeni!?), că am cheltuit aproape 10.000 de lei pentru a-mi demonstra nicidecum nevinovăția, ci modul grosolan în care fusese construit tot acest scenariu intitulat Dosar de SPION, prin plata a tot felul de expertize grafologice, taxe de timbru, termene de judecată, deplasări, obținerea unor documente de la instituții la care am lucrat în trecut…
Și toate acestea fără măcar ca judecătorul să mă privească măcar odată în ochi sau să îmi dea voie mie sau avocatului meu să prezentăm argumentele apărării. Un lucru la fel de bizar este faptul că în lista persoanelor așa zise citate de mine în cadrul notelor de informare, am întâlnit nume, pe care, oricât am răscolit în memoria mea, nu le (re)cunosc. În virtutea recursului la memorie am înțeles totodată că de fapt Dosarele acestea care apar uite așa, peste noapte, nu sunt altceva decât prelungirea agoniei acestei instituții, CNSAS, în care niște indivizi trebuie să își justifice într-un anume fel activitatea, continuând să fie plătiți din banii statului, deși rechinii cei mari au fost scoși demult din joc, ba unii putrezesc deja sub cripta uitării colective.
Regretul pe care-l încerc este că dacă instanțele știau deznodâmântul încă de la început, de ce nu mi-au spus și mie, ca să nu mai cad de fraier în tot circul ăsta pus la cale de două instituții ale statului (CNSAS și Curtea de Apel). Puteam să vă spun de la început, așa cum au făcut-o și alții, cu nume de rezonanță (Băsescu, Isărescu…), fără să mai cheltuiesc atâta timp, sănătate și bani: – Da nene, am fost ”ȘPION”! Vindeam cafea, blugi și gumă de mestecat, aduse de mătușile mele de la Milano ca să fac bani pe care i-am investit în educația mea, nu i-am cheltuit la cârciumă. Ce vină găsiți în asta?
Consternat de acest prim examen susținut la Curtea de Apel, m-am hotărât să mă adresez CSM-ului pentru a afla dacă unii judecători de la Curtea de Apel au în portofoliu obligația de a recurge la metodele Inchiziției, conform cărora era suficient să fii pârât că faci vrăji pentru a fi exterminat, și dacă în România mai există Justiție sau doar un simulacru de aburit cancelariile europene.
Oricare ar fi însă hotărârea finală a instanțelor, m-am decis ca la finele acestui proces să pun la dispoziția publicului Dosarul de urmărire pentru a vă da seama singuri, că atunci când instituțiile statului te vor ieșit din joc, o vor face, indiferent de cât vă veți opune sau ce argumente veți aduce în fața instanțelor de judecată.
Vânătoarea de vrăjitoare, la capătul căreia veți fi arși pe rug, există, credeți-mă, iar acest Dosar mistificat, în care joc rol de SPION, pus în slujba contraspionajului italian și a celui american este dovada clară a acestui lucru.
Ahh…Mai am o singură mențiune. La momentul publicării Dosarului în presă, îmi voi rezerva dreptul de a omite să inserez în el o serie de aspecte intime din viața mea personală și a familiei mele.
În consecință vă anunț că ”Jurnal giurgiuvean” vă pregătește un foileton de excepție: ”Cum poți deveni SPION, în România, fără știrea ta…! Dar atenție, consultarea Dosarului va costa…Adică va fi ca la cinematograf: – Vrei să te destinzi o oră și ceva cu James Bond, Plătește!
- PS. Păzea bibicilor că vă dă Liviu, Șpionu, în vileag vicleșugurile mizerabile cu care ne terfeliți…
(Florian Tincu)
