Aşezată pe malul Câlniştei, într-un cadru natural de excepţie, la nord-vest de municipiul Giurgiu, comuna Izvoarele este alcătuită din satele: Chiriacu, Izvoarele, Valea Bujorului, Petru-Rareş, Radu Vodă şi Dimitrie Cantemir.

Valea Câlniştei se forma cu 150 de ani în urmă din vatra satului Radu-Vodă cunoscut şi sub numele de Moşteni, fiind totodată învecinată cu liziera de vest a satului Dimitrie Cantemir (Buciumeni), şerpuind printre lizierele satelor Chiriacu, Petru Rareş şi Cămineasca şi lăsându-se udată de şoaptele umede ale unui pârâiaş ce se strecura prin frunzişul unor păduri seculare. Din păcate, doar câteva insule de păduri mai amintesc astăzi de măreţia sălbatică a codrilor Vlăsiei.

Nu întâmplător oamenii au preferat să se aşeze în acest loc, el fiind protejat de capcanele codrului împotriva expediţiilor lacome ale raialei turceşti ce se întindea până la 10 km de satul Chiriacu, puţini dintre purtătorii de şalvari care se aventurau pe aici reuşind să se mai întoarcă acasă, vii. Bătrânii locurilor spun că încă şi astăzi se mai aude nechezatul cailor sălbatici ce se adăpau, mai ales noaptea, în apa lacului de pe vale. Atestat încă de la anul 1800 satul Chiriacu îşi trage numele de la proprietarul Bimbaşa Chiriac sau căpitanul Kiriac, cum îi mai spuneau localnicii, ce îşi avea conacul boieresc pe aceste meleaguri, şi care se pare că primise însărcinarea de a veghea hotarele ţării de hoardele de năvălitori. Comuna se învecina în trecut cu satul Pitarul. Până pe la 1929, cele două sate au format o comună, fiind despărţite doar de molcoma Câlniştea şi erau legate printr-un dig de pământ ce serveşte şi în prezent ca pod.

Prin anul 1848 o parte din pităreni au plecat în satul Cucuruzu iar alţii s-au refugiat în Chiriacu. Se spune că primarul din Pităreni ar fi dărâmat bordeiele peste pitărenii care

n-au vrut să părăsească satul. Şi astăzi o parte a sătenilor din Chiriacu se numesc pităreni având şi porecla de lulelari, probabil de la obiceiul lor de a trage din lulea. Se pare că urmaşul căpitanului Kiriac a fost Stefan Kiriac Arsache a cărui moşie se întindea până la Stăneşti şi Arsachi (fostă Paraipani). Conform monografiei realizate de dascălul Beizadea Petre, „înainte de 1864, o parte din această uriaşă moşie a intrat în stăpânirea lui Apostol Mănescu prin căsătoria sa cu Elena, fiică a lui Stefan Chiriac Arsache. După moartea lui nenea Toli, cum îi spuneau sătenii, cele 8.500 de ha rămân ale nimănui, o parte din acestea fiind folosite pentru a-i împroprietări pe ţăranii din Chiriacu şi Beiu. Restul rămâne în posesia d-nei Elena Mănescu, lot ce va fi divizat în patru după moartea sa, terenuri ce vor reveni unor familii de legendă: Elena Constantin Bălăceanu Stolnici, d-nei Lahovari, d-nei Alexandrescu şi d-nei Grigore Ghiva. Pitarul pare a face parte din Ghiculeşti, fost proprietar fiind Ion Ghica, boier care a schimbat moşia Pitarul cu Gherghanii de Dâmboviţa ce era proprietatea unui anume Gherase. După moartea acestuia, moşia este preluată de Nicu Filipescu şi, mai târziu, intră în proprietatea ginerelui acestuia, Dinu Cesianu. Din totdeauna ocupaţia sătenilor din aceste locuri a fost agricultura de subzistenţă dar şi tăiatul lemnelor. O zonă vestită însă şi prin stupinele ei uriaşe. Cei nevoiaşi alcătuiau deseori asociaţii de plugărie, lucru care a dat naştere expresiei: „Nu cunoşti omul până nu intri la plug cu el!” Plugarul mergea după plug cu traista de gât, în care ţinea uneltele de reparat plugul. Viţa de vie rămâne mult timp să fie exploatată într-o cultură sălbatică. Abia după primul război oamenii încep să o cultive. Aici, pe aceste meleaguri, după cum susţine monografia, „se învăţa carte veche iar după sobă aştepta legătura cu vergi” care se rupea pe fundul şi spatele elevilor, în funcţie de cât era dascălul de supărat, plata acestuia constând în câteva ouşoare şi câţiva puişori de la fiecare elev. „Cei mai mulţi dintre părinţi se mulţumeau ca odraslele lor să scrie puţin şi să citească, silabisind, cunoştinţe pe care le căpătau în 2-3 ierni de şcoală, căci pe timpul primăverii şi toamna foloseau copiii la munca câmpului şi la păzitul vitelor. (…) O vegetaţie bogată împodobea regiunea.

Poienile pădurilor şi luminişurile erau acoperite de ierburi de o înălţime ce făcea să nu se vadă călăreţul pe calul său. Vânatul era din belşug căci se prindea greu.” Astăzi imaginea satelor amintite mai sus s-a schimbat radical, ele tinzând să arate tot mai mult ca cele din ţări dezvoltate ale Europei, graţie trudei oamenilor dar mai ales a noii administraţii, coordonată de doi liberali pricepuţi care, prin investiţiile pe care le-au făcut în mai puţin de un an, i-au convins pe localnici că este la fel de confortabil să trăieşti la ţară ca şi la oraş…

1 COMENTARIU

  1. Ie foarte interesanta povestea dar nu i ajuta nimeni ieu am plecat de 7 anii dar nu am putere sa fac ceva ptr toti oameni de acolo nu au locuri de munca nu au nimic traiesc din ce apuca de ex tatal meu sa apucat sa creasca capre ie o viata foarte grea mai ales iarna ieu stiu cum ieste din putinu tineret ce ierea nu mai ieste si va vb de sat dimitre cantemir care nu cred ca sut mai mut de 90 persoane si majoriteatea sut batrani dar poate sai ajute primaria……ceia ce nu cred ca ie mafie peste tot ca si la doctor trebuie sa sari cu bani nu mai stau la povesti ca stiti mai bine ca mine situatia sanatate multaaaaaaaaa…………

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.