IMG_0002Povestea familiei doctorului Apostol Arsache, continuă în această ediţie, scoţând la iveală detalii extrem de interesante pe care autorul rândurilor de faţă, nea Bebe Călinescu, şi-a dorit mult să fie relevate marelui public, probabil ca pe o reparaţie morală faţă de cei care deşi au dispus de bani mulţi, nu şi i-au chivernisit  şi nici cheltuit în vâltoarea viciilor şi tentaţiilor omeneşti, ci au sprijinit comunitatea din care făceau şi ei parte, cu tot ce le-a stat în putinţă, ca să se dezvolte şi să prospere…

Cum şi de ce s-a ridicat Primărie şi biserică la Arsache

Aşa cum vă spuneam şi în episodul anterior, doctorul Arsache    s-a îngrijit în permanenţă de bunăstarea supuşilor săi, oferindu-le tot ce era necesar pentru un trai civilizat şi prosper. După cum aţi văzut am prezentat modul cum acest om  a construit biserica şi locuinţa sa din Parapani unde a locuit efectiv, mulţi ani…

Arscahe, fiind un om deştept, cu idei reformatoare care l-au propulsat  în conducerea ţării, nu putea să lase tocmai comuna sa de suflet,  în afara acestor idei.  Aşa că în anii 1870 – 1871 a construit în comuna care i-a purtat multă vreme numele, o şcoală şi o primărie nouă.  Este bine să se ştie că aceste clădiri sunt folosite şi astăzi ,  după 145 de ani,  având şi alte întrebuinţări decât cele iniţiale. La început şcoala a avut două săli de învăţat carte şi două săli ce ţineau loc de locuinţă,  învăţătorilor. Ţăranii locului  la început nu au înţeles bine rostul şcolii, datorită unor idei retrograde şi pentru motivul că îşi foloseau copiii la munca câmpului, neânţelegând care ar fi rostul învăţăturii.

Cu timpul sătenii însă s-au deşteptat, în timp ce copiii acestora  au prins gustul de a învăţa . Şi uite aşa fiecare dintre oamenii locului  a început să-şi trimită copiii la şcoală. Începuturile au fost, este adevărat, destul de  grele… Se învăţa mai mult pe timpul iernii când oamenii nu erau la munca câmpului, aşa cum foarte frumos ne relatează, într-o scurtă povestire, Nicu Cozea Mirea,  care ne  vorbeşte cum mergea vara cu vitele în baltă, călare pe bălana şi cum învăţa carte iarna cu Părintele Nicolae Popescu.

Prin anii 1926 directorul şcolii Arsache, Marin Popescu transformă şi locuinţele învăţătorilor în săli de clasă,  pentru a putea face faţă numărului tot mai mare de şcolari, dornici de învăţătură.

În anii 1933 noul director al şcolii, Iordan Firimiţă, cu ajutorul boierului Nicu Lahovari – cel care n-a ezitat să cumpere o cantitate substanţială de cărămizi – cu mâna de lucru a sătenilor şi ceva fonduri de la prefectura Vlaşca,  mai construieşte încă două săli de clasă, cancelarie pentru învăţători şi sală pentru grădiniţă, unde am învăţat şi eu sub conducerea educatoarei Virginia Firimiţă în anii 1938 – 1939.

IMG_0001Deschizători de drumuri în învăţământul de ”ţară”

Poate destinul acestei comune a fost cel care a făcut ca încă din perioada de început şcoala să fie slujită de învăţători de primă mână. Fotografia  1,  pe care v-o pun în premieră la dispoziţie, consider că este un veritabil adevărat document care ne arată atât ţinuta elevilor cât şi nivelul de trai al părinţilor acestora, ţinând cont de faptul că este vorba despre o şcoală de la ţară aşa cum se spunea pe atunci.

Deschizători de drumuri în ale învăţământului din prima perioadă în comuna Arsache au fost, după cum s-a scris în unele lucrări apărute,  învăţătorii: Mirea Candidatu, Florea Popescu, D. Miriscu, Ana Carabulea, Petre Rădulescu, Ilie Vişan, soţii Stan şi Maria Morărescu, preotul Nicolae Popescu.

IMGÎntre anii 1900 – 1935 sunt de evidenţiat soţii Morărescu (Pietroşani) preotul Teodor Popescu, Ghe. Pantilimonescu, soţii Iordan şi Virginia Firimiţă, soţii Stanca şi Ion Bădilă, soţii Eleba şi Vasile Ionescu, Marin Popescu, Anuţa Albulescu, Marin Ivănescu, Ghe. Ivintă, Elisabeta Popescu, Ion Biscoveanu, Maria Chioseaua şi alţii.

Dascăli care au muncit neobosit să înveţe carte şi să-i educe pe copiii comunei. Asta nu i-a împiedicat,  pe o  mare parte din ei, să se  ocupe şi de alte activităţi decât cele strict profesionale.

Într-o relatare viitoare vă voi  aminti şi despre alte nobile obiceiuri ale oamenilor de suflet din aceste ţinuturi care au iubit şi s-au luptat pentru bunăstarea locuitorilor din Arsache.

Până atunci numai bine şi bucurii la toţi, vă urează Bebe Călinescu!

 

 

 

3 COMENTARII

  1. Școlile cu două săli de clasă au continuat să existe și în anii ’50.O asemenea școală era în Cărămidari,o clădire cu două săli de clasă la parter,iar la etaj locuia femeia de serviciu cu familia.Într-o sală de clasă învățau cei din clasa întâi și a treia,iar în cealaltă -elevii din a doua și a patra.Din cele 50 de minute ale orei de curs învățătoarea împărțea timpul la jumătate pentru elevii din cele două clase separate,iar cei aflați”în așteptare” stăteau cuminți cu mâinile la spate și cu urechile cât pâlnia,că doar nu era de ici de colo să fii intr-a doua si să vezi ce-o să faci în clasa a patra.Darea copiilor la școală nu era nici pe departe un moft al părinților,când venea vremea înscrierilor în clasa întâi,învățătoarea Georgeta Ionescu umbla din casă în casă și întreba părinții dacă mai au copii de dat la școală,ca să nu rămână vreunul pe dinafară.Sunt sigur că acei copii din pozele de mai sus au învățat carte și unii au ajuns oameni de seamă,de unde se vede că dacă este dragoste fata de carte și învățătură condițiile ceva mai vitrege de studiu nu sunt cel mai important obstacol!

  2. Scolile de tipul „2 in 1”,adica doua clase diferite invata simultan in aceeasi sala de clasa,aveau si un avantaj:cei din clasa mai mica vedeau cam ce ii asteapta in viitor,iar cei din clasa mai mare isi aminteau unele notiuni invatate in anii anteriori.Dar cea mai tare poanta era atunci cand invatatoarea dadea o problema la Aritmetica pentru cei din clasa a patra si niciunul nu stia s-o rezolve,sau nu avea curaj sa iasa la tabla.Atunci ,tanti Geta -invatatoarea ,(asa ii ziceam ,inca nu se raspandise apelativul „tovarasa”) spunea : „Ia sa vedem daca stie vreunul din clasa a doua,sa-i scoatem din amorteala pe cei dintr- a patra!”Si atunci numai ce-l vedeai pe unul care se repezea spre tabla cat p-aci s-o darame,ca era din aceea sprijinita pe un stativ ,nu prinsa in perete,si rezolva problema chiar fara sa apeleze la degetele mainii!Dar cei mari nu se suparau pe prichindel,fiindca in restul timpului erau prieteni nedespartiti,la fotbal si scaldat,la excursii in Padurea Balanoaia s.a.Este adevarat ca unii se dadeau mari fotbalisti,ca sunt in echipa strazii,ca-i antreneaza din cand in cand ‘Nea Marin Anastasovici (care locuia in gazda pe Linia Videle);altii se dadeau mari campioni la inot cand mergeam la „Veriga”,respectiv -inot „pe fata” ,”pe spate” sau la scufundari,dar un lucru era clar:vremea batausilor,adica a celor care voiau sa se impuna prin forta muschilor, trecuse de mult,toti eram prieteni intre noi si toti aveam acasa doi -trei frati mai mari ,care nu erau incantati deloc sa afle ca cineva s-a luat de ala micu’.Ba chiar as putea spune ca parintii luau in seios vorba „Cine are carte,are parte”,cu varianta „Cine are carte,ajunge departe”,de aceea faceau tot ce era posibil ca odraslele lor sa ajunga ceva in viata,chiar le mai ardeau si cate o scatoalca dupa ceafa daca auzeau de la invatatoare ca nu se tin de carte.
    Pe Domnul Bebe Calinescu il pot asigura ca giurgiuvenii stiu multe despre „Boierul Arsache” ,am dat niste telefoane la persoane diferite ca varsta,profesie,pregatire ,si toti stiau cine a fost si ce a facut pentru sat si comunitate.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.