Imagine1Recunosc faptul că sunt unul dintre credincioșii giurgiuveni care de fiecare dată când își caută liniștea și regăsirea de sine, merge la Bisericuța  din lemn , cu hramul Sfântul Mare Mucenic și Tămăduitor Pantelimon, din curtea Spitalului județean de Urgență Giurgiu. O bijuterie arhitectonică ce a fost ridicată ( deloc întâmplător!), după tiparul celor în stil gotic din zona Maramureșului și dăruită giurgiuvenilor prin efortul financiar al mai multor giurgiuveni și instituții, în care slujește,  cu mult har și dragoste de oameni , preotul Liviu Mihai Neacșu. Un om datorită căruia biserica arată astăzi ca un giuvaer la care vin să se închine lui Dumnezeu,  la întâlnirea cu Tatăl , Fiul și Duhul sfânt, oameni frumoși cu suflete luminoase…

photo-3

Surpriza a făcut ca zilele trecute să îmi cadă în mână (cu siguranță nu este nici asta o coincidență  , mai ales că ne aflam  în preajma unei mari sărbători a creștinătății), o carte  ( ”În umbra Europei”), a lui Robert D. Kaplan, un cunoscător al istoriei și totodată al meleagurilor și obiceiurilor noastre, în paginile căreia am găsit o referire măgulitoare la această biserică,  loc de popas spiritual ce a devenit , de-a lungul ultimilor ani, o mândrie locală a giurgiuvenilor cu dragoste de Dumnezeu.

Fără a încerca  un comentariu jurnalistic pe această temă voi cita doar câteva pasaje care ne salvează – așa cum și autorul cărții o confirmă –  de la veșnicul anonimat  la care ne-au condamnat cele câteva decenii de comunism ratat prin care am trecut , pentru unii dintre noi el însemnând  o adevărată Golgotă…

Giurgiul este un oraș al unghiurilor aspre și triste – blocurile de beton ale epocii comuniste în care locuiește majoritatea populației și ici-colo câte o casă neinteresantă, cu un singur etaj , ce amintește mai degrabă de Anatolia decât de Europa. Am fost uluit să văd în acest peisaj urban decăzut, acoperișul povârnit și în ape al unei biserici gotice tradiționale din Maramureș, o regiune aflată la celălalt capăt la României, în extremitatea nordică , la granița cu Ungaria și Ucraina. Construcția de lemn îmi mângâia privirea. Era oare o închipuire, o iluzie optică?

M-am apropiat pășind prin mocirla plină de bururieni dintre construcțiile de beton. Urcând treptele acestei bijuterii de lemn, am întâlnit un preot îmbrăcat în sutana și vesta neagră de lână specifice ortodoxiei. Era tuns și avea o barbă neagră tăiată scurt, cu câteva fire albe. Avea o mină echilibrată și iertătoare, o limpezime asociată îndeobște cu iluminismul. Era ceea ce eu aș numi modern și tânăr! Îl chema Liviu Mihai Neacșu și se implicase, după cum mi-a spus, în construirea acestei biserici , care aparținea de spitalul municipal. Mi-a explicat că (…) Giurgiul nu avea o identitate arhitectonică , ”nimic care să-ți înalțe spiritul. Era nevoie”, a continuat, ”de ceva pur românesc. Și ce era mai reprezentativ pentru această țară decât stilul arhitectonic maramureșean, cu acoperișurile sale de inspirație gotică, amintind de Vest”, direcția spre care românii au tins întotdeauna!

Biserica era o mustrare adusă arhitecturii aservite a orașului Giurgiu. Fusese construită între anii 2006 și 2008, sub atenta îndrumare a unor meșteri maramureșeni. (…) În fața catapetesmei din lemn de stejar , în partea stângă,  era o icoană bizantină cu câteva elemente de modernism abstract , înfățișându-l pe Hristos – copil, în brațele Maicii Domnului; icoana fusese pictată în anii 30 de Costin Petrescu , celebrul pictor care a executat și picturile murale circulare de la Ateneul Român din București . La sfârșitul anilor  40 , când comuniștii au venit la putere, icoana a fost luată din spitalul unde se afla și mutată în catedrala locală, pentru a fi păstrată în siguranță – comuniștilor le era mai greu să confiște obiectele  din catedrale. Dar acum icoana este din nou în proprietatea spitalului și poate fi expusă la această biserică , mi-a explicat părintele Liviu. Lăsând la o parte această minunată biserică , la Giurgiu arhitectura este încă o victimă a violenței comunismului din anii 50-60 , alături de construcțiile fără identitate din trecutul apropiat. Biserica este însă un început. Adevărata modernizare a României , echivalentă cu eliberarea – se va face numai prin întoarcerea la tradiție.

Geniul tânărului cleric consta în înțelegerea faptului că drumul înainte poate fi deschis numai creând o punte către un trecut mai puțin pervertit moral. Estetica influențează caracterul etic al unui popor. Aceste acoperișurri gotice în mai multe ape sunt semne ale unei astfel de modernități – aceeași care se citea în privirea clericului. Primitivă era doar marea de beton de afară, clădită tocmai pentru a distruge trecutul…

Rândurile de mai sus m-au întristat pe de-o parte, prin realitatea crudă dezvăluită de autorul cărții privind drumul prin pustie al acestei comunități (în contextul general al acestui neam), ce din păcate , după cum vedem, nu s-a încheiat , dar pe de altă parte ele m-au bucurat prin faptul că biserica din lemn și preotul Neacșu ne-au rezervat fără voia lor, un loc în posteritate.

Iată de ce, la acest ceas de înaltă vibrație spirituală – Învierea Domnului nostru Iisus Hristos – cele câteva fraze din cartea autorului american vin să contureze ideea că veșnicia oamenilor este construită încă de aici, de pe pământ , în  aceste șantiere de credinţă, nădejde şi dragoste,  bisericile,  ”de” și ”prin” netihna unor astfel de oameni aleși, ca preotul Liviu Mihai Neacșu.

Hristos a Înviat!

(Florian TINCU)

1 COMENTARIU

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.