În ultimii ani, pe 23 mai se sărbătorește în România, dar și în alte țări balcanice, Ziua Naţională a Aromânilor. Este un demers făcut  în încercarea de a conserva cultura și obiceiurilor acestei comunități. La salba sfinţilor martiri ai neamului românesc strălucesc, ca nişte diamante, şi aromânii care s-au jertfit pentru apărarea limbii strămoşeşti şi a credinţei ortodoxe. 

În decembrie 1903, Generalul Lahovary, trimis al României la Constantinopol, a prezentat Patriarhiei un proiect în care sugera posibilitatea ca aromânii să beneficieze din punct de vedere religios de serviciile unui episcop propriu în eparhia Ohrida-Kruševo, în locul celui greco-ortodox. În acelaşi timp, pe data de 24 aprilie 1904, aromânii au depus un Memorandum la Patriarhie solicitând, printre altele, înfiinţarea unor biserici proprii, posibilitatea pentru preoţi de a ţine slujba religioasă în limba română şi de a avea un delegat pe lângă Patriarhie. Cum Sfântul Sinod a respins cererile aromânilor, ambasadorul Germaniei, baronul Marschall, a fost primit în audienţă la sultanul Abdul-Hamid al II-lea (1876-1909) în legătură cu doleanţele aromânilor. Iniţiativa ambasadorului german s-a datorat solicitării lui Lahovary, ultimul cerând printr-o notă oficială acordarea de drepturi aromânilor, aşa cum aveau şi celelalte naţionalităţi nemusulmane. În cele din urmă, sultanul a emis o iradea (22 mai 1905), recunoscându-le aromânilor toate revendicările cerute, cu excepţia celei de a avea un conducător religios propriu. De la această dată, românii s-au pus în mişcare ca să redeştepte conştiinţa naţională, printre toţi românii din Imperiul Otoman. Ei au fondat, în scurt timp, şaizeci de comunităţi vlahe. Patriarhul şi grecii, nemulţumiţi de aceste progrese, s-au dedat la persecuţii şi fapte criminale împotriva aromânilor, determinând proteste energice din partea guvernului român pe lângă guvernul grec 

În scrierile sale despre românii macedoneni, Dimitrie Bolintineanu relatează că ar fi adresat un memoriu către ministrul de Externe Fuad-Pașa, cerând printre altele deschiderea de școli românești în Balcani.“Românii din Macedonia nu sunt greci, sunt români: trebuie să fie” – spunea Bolintineanu;„ceea ce credem noi că toți acești români ar trebui să facă este de a-și păstra cu sânțenie limba și datinile române”.

De asemenea, cu privire la românii sud-dunăreni numiţi şi macedoromâni sau aromâni, Eminescu scria: „Cât despre limba macedoromânilor, e azi un adevăr cunoscut de toţi că e numai un dialect al limbii dacoromane şi că n-are a face deloc cu limbile neolatine ale Occidentului. Studiile recente ale lui Miklosich au dovedit-o cu toată evidenţa. Atât dialectul din Istria cât şi cel macedoromân sunt varietăţi ale limbii dacoromane, cu mici deosebiri fonologice şi cu mari şi hotărâtoare asemănări. Ne rămâne numai să admirăm ignoranţa grecilor moderni în privirea istoriei şi etnografiei unor ţări asupra cărora pretend a avea drepturi. Dacă se află români în Macedonia cari vor redeşteptarea poporului lor şi readucerea lui la conştiinţa naţională, ei au cuvânt să lucreze în acest sens, şi nu injuriile foilor greceşti îi vor opri. În mozaicul de popoare orientale, credem că e loc şi pentru români şi că nu există nici o necesitate să fie anexaţi la Grecia.” (M. Eminescu, Erori istorice şi filologice, 11 august 1882).

Deţinători ai unui tezaur cultural păstrat în memoria colectivă şi transmis, de-a lungul generaţiilor prin viu grai, aromânii luptă, de veacuri, pentru menţinerea identităţii lor spirituale. Iubindu-şi atât de mult limba, portul, folclorul şi obiceiurile, aromânii le vor păstra mereu, ca pe cele mai preţioase dovezi ale conştiinţei apartenenţei la etnia românească. 

(sursa: Aromânii balcanici şi bandele greceşti –  dr. in istorie Catalin Fudulu).