Giurgiu rămâne un oraș care se chinuie cu disperare, de ani buni să renască, să prindă conturul unui oraș demn de anul 2026, modern, civilizat, un oraș bine cuvântat geografic, situat între Dunăre, graniță și o istorie ale cărei contururi, prezentul le șterge prin indiferență.
Printre gunoaie, coșuri de semințe ( dovadă a unei crase lipse de bun simț ), suntem și deținători a unei alte imagini dezolante , dar în același timp periculoasă, imaginea fantomatică a unor clădiri dărăpănate, clădiri cu risc seismic, un pericol public permanent pentru cei care trec pe lângă ele.
Foto: Clădirea fostei Prefecturi Giurgiu
Cum este posibilă această realitate și de ce se acceptă tacit să trăim periculos printre ruine și capcane? Cine sunt vinovații și care sunt consecințele?
Răspunsurile decurg din lipsa unei legislații coerente în acest sens, a ignoranței celor care se ocupă de aplicarea legii, a unor limitări legale, din cauză de multă birocrație, interese, privilegii, dar și din lipsa fondurilor. Pentru a lichida sau a încerca să se pună capăt acestui lanț al neputinței, ar trebui ca taxa pe nepăsare, pe ruinele acestui municipiu să fie uriașă.
Foto:…la doi pași de Primăria municipiului Giurgiu, în centrul municipiului
Ce se întâmplă însă atunci când statul sau primăriile sunt responsabile de aceste ziduri care se dovedesc a fi pericole reale pentru cetățeni, când aceste instituții devin responsabile pentru renovarea lor, ceea ce implică investiții masive, dar sumele ce trebuie investite lipsesc cu desăvârșire.
În majoritatea cazurilor autoritățile sunt adesea blocate de „dreptul de proprietate”. Este dificil să intri pe un teren privat sau să demolezi o clădire fără un proces lung sau o hotărâre judecătorească definitivă. Însă, nepăsarea este de multe ori răspunsul în astfel de situații. În mod normal ar trebui să existe o comisie de evaluare a acestor clădiri, fie că vorbim de cele în stadiu de ruină sau de cele pur și simplu abandonate.
Apoi această „taxă pe ruină”, ar trebui plătită de proprietari, într-un cuantum maxim, ca o sancțiune și în același timp ca un mod clar de descurajare, mai ales că indiferența lor poate conduce la tragedii. În cazuri extreme, mai ales pentru clădirile monument istoric de o importanță deosebită, primăria de localitate poate declanșa chiar și proceduri de expropriere.
Există proprietari care lasă intenționat clădirile să se prăbușească. Scopul este ca imobilul să-și piardă statutul de monument istoric sau să devină cu adevărat un „pericol public”, pentru a obține mai ușor autorizația de demolare, eliberând în acest mod terenul, care este mult mai valoros pentru dezvoltări imobiliare.
Soluții sunt, însă ele necesită timp, efort intelectual, voință, specialiști, fonduri și o clasă politică lucidă și responsabilă.
Din nefericire pentru noi, cetățenii, serviciile de inspecție și disciplină în construcții din cadrul primăriilor nu au resursele necesare sau voința de a se implica în conflicte cu proprietarii, în special din cauza influențelor politice.
În concluzie municipiul Giurgiu va continua să conserve, ca într-un muzeu al dezastrelor sociale, clădiri ce compromit complet imaginea de localitate europeană supusă progresului, clădiri în ruină ce-i conferă un aer vetust și deloc ospitalier.
