DSC05581Ing. Viorel Isac s-a născut, la data de 28 ianuarie 1960 ( Zodia Vărsător),  în localitatea Titoieşti, judeţul Vrancea. După terminarea şcolii generale, Viorel Isac a absolvit în 1979 şi  cursurile Liceului Industrial ”1 Mai”, din Ploieşti. A urmat apoi cursurile Universităţii din Galaţi (Facultatea de Mecanică – secţia Construcţii Nave),  în perioada 1980 -1985 , obţinând Licenţa de inginer construcţii de nave. Pasiunea pentru această profesie nu a venit chiar  cu totul întâmplător. Ca elev se simţea   atras de matematică. În rest era un copil normal căruia îi plăcea  literatura, joaca împărţind-o când cu fotbalul, când cu tenisul de masă sau cel  de câmp.
Atunci când m-am trezit că am devenit băiat mare şi trebuie să urmez un liceu am ajuns într-o situaţie delicată –  îşi aduce aminte Viorel Isac.   Bunica din partea mamei m-a târât pur şi simplu la Ploieşti şi aşa m-am înscris la ”Liceul Industrial 1 Mai”, liceu care era unul dintre cele mai puternice din ţară în acele vremuri. În toţi anii de liceu ce au urmat m-am pregătit singur pentru examenul de admitere la Facultate. Am ales tot singur să urmez Universitatea Galaţi, deoarece eram mai aproape de casă, dar şi pentru  navele mă  atrăgeau ca un magnet. Aveam posibilitatea să aleg TCM-ul,  dar am ales navele şi nu regret acest lucru. Dacă ar fi s-o iau de la capăt  cred că  aş urma aceiaşi paşi în viaţă.  Sau poate m-aş apuca să fac bani, ca om de afaceri! Trebuie să mărturisesc că am fost, sunt şi voi fi mereu atras de nave. După absolvirea facultăţii, de fapt chiar cu puţin timp înainte,  mi s-a născut fetiţa. Iar pe 4 septembrie 1985 m-am angajat la Şantierul Naval Giurgiu (ŞNG). Era ca Dracu! Eu eram la Giurgiu, soţia cu serviciul la Oradea!  Iată de ce am ales să ne stabilim în Giurgiu pentru a fi împreună . Dar mai ales pentru că la Oradea nu curgea apa (Dunărea!) şi nici nu se făceau  vapoare. În plus, la Giurgiu putea avea şi soţia servici …Şi uite aşa mi-am adus toată familia pe aceste meleaguri devenind încet, încet giurgiuvean. Ca orice tânăr inginer, la început am fost stagiar. Conform procedurii eram ”plimbat” prin compartimentele Şantierului, pentru a învăţa de toate. În 1989 am ales să trec la Atelierul de proiectări, unde am ajuns repede Şef de grupă în Secţia Maşini şi Instalaţii. Aici am profesat până în 1994 când fostul inginer şef , Gabriel Husărescu, a pus pur şi simplu ochii pe mine şi mi-a zis: – ”Şantierul  îşi va construi în incintă o Fabrică de Oxigen, proprie, aşa că de mâine te ocupi direct de tot ce înseamnă construcţia şi supravegherea realizării acestui obiectiv.  Zis şi făcut. Ne-am suflecat mânecile şi am trecut la treabă,  încheind cu succes această importantă sarcină de serviciu. După ce recrutat o grupă de oameni pentru operare, i-am şcolit la Câmpina. Ulterior am fost şef de obiectiv până la intrarea ŞNG în insolvenţă. Un moment trist  pentru toţi navaliştii  care erau conştienţi că municipiul şi judeţul Giurgiu nu oferea  alternative la profesia noastră. O perioadă am fost în şomaj, iar în iulie 2001 am mers la un interviu pentru angajare la Unitatea Nucleară nr. 2 din Cernavodă. Era vorba de  un post de supraveghetor lucrări de construcţii montaj, echipamente şi ţeavă. Am luat interviul şi din iulie 2001 până în februarie 2006 am lucrat alături de specialiştii canadieni şi italieni. De la ei am aflat şi mi-am însuşit metode bune de lucru, iar la încheierea lucrărilor şeful, canadian , mi-a făcut o caracterizare foarte bună.  A urmat  o perioadă mai tristă, de care nici nu vreau să-mi amintesc. Am fost nevoit să fac o operaţie foarte grea şi am abandonat serviciul, un timp… În 2010 -2011 am plecat să lucrez la Munchen, cu o firmă din judeţul Dîmboviţa, în domeniul instalaţiilor pentru încălzire clădiri şi instalaţii de condiţionare aer. Am revenit însă la Giurgiu, unde mi-am încercat norocul, dând interviu la SHIPYARD  ATG, unde lucrau deja majoritatea colaboratorilor şi prietenilor mei. Am luat interviul şi din 25 iunie 2011 şi până azi am ocupat  postul  de inginer  în cadrul  Serviciului Tehnic (proiectări).
Întrebat care consideră că este cea mai mare realizare a vieţii sale de constructor naval, inginerul Viorel Isac ne-a declarat, fără ezitare: ”Fabrica de Oxigen, cu siguranţă… locul unde mi-am consumat cea mai mare parte a energiei mele, creatoare. Din păcate, până la urmă s-a ales praful de această fabrică, după intrarea în insolvenţă a ŞNG. Urmează perioada petrecută în Concernul canadiano-italian (AECL – ANSALDO), unde am fost impresionat de sistemul pe care îl foloseau în cea ce priveşte organizarea şi urmărirea muncii. Acolo am învăţat ce înseamnă managementul calităţii şi care este importanţa lui.
Făcând o paralelă între ce însemna munca într-un Şantier Naval înainte, şi cum se face această muncă astăzi,  inginerul Viorel Isac  ne-a spus: Din punctul meu de vedere, pentru că nu-mi place să-i judec pe alţii, mie mi-a fost uşor şi atunci şi îmi este uşor şi acum. Mi-a fost uşor deoarece încă din liceu mi-am însuşit cunoştinţe tehnice şi ca atare pot spune că şi în vechiul regim şi în cel actual am fost  şi rămân mereu un om apreciat de şefi, şi nu numai. Mi-a plăcut totodată munca de echipă, şi cea de dascăl. De aceea  îmi place şi astăzi să strâng în jurul meu tinerii şi să-i modelez profesional. La tineri prejudecăţile sunt mai puţine decât la cei în vârstă. Bazându-mă  pe acest principiu am avut parte de un colectiv minunat la Fabrica de Oxigen. Un colectiv de tineri ce m-a apreciat mult… lucru pe care l-am făcut şi eu la adresa lor. În viaţă n-am făcut niciodată parti-pris-uri cu nimeni. Toţi colegii de muncă erau egali. Nu făceam concesii nimănui şi probabil tocmai de aceea  ei apreciau acest lucru, motiv pentru care erau foarte apropiaţi de mine. Astăzi, din păcate, copiii ăştia nu prea mai au unde să se califice într-o meserie. Liceele de tradiţie din ţară, de mecanică  navală, sau şcolile profesionale au dispărut  în mod inexplicabil! Cred că în afară de acest lucru mai există şi alte motive pentru care tinerii nu sunt atraşi de muncă şi mă refer aici la educaţia de acasă , dar şi educaţia străzii! Tinerii de azi când văd toţi ”cocalarii” în maşini bengoase, cum le numesc ei, îşi spun imediat ”Cum să merg eu să-mi rup mâinile în fiare, că tot n-o să am banii lor!”  Tinerii de astăzi , mult mai deştepţi ca noi, la anii lor , au înţeles rapid că nu te poţi descurca în viaţă muncind cinstit!  Atunci ei caută tot felul de oportunităţi sau pur şi simplu o minune  care să-i scape peste noapte noapte , total,  de sărăcie! Aşa văd eu lucrurile, şi în această categorie intră majoritatea tinerilor de azi. Din fericire pentru noi, în rândul lor există  o minoritate care chiar doreşte să muncească şi să facă ceva util în viaţă.  Mulţumim Cerului că încă mai avem în România copii olimpici la matematică şi la alte ştiinţe… în special în domeniul IT.
Înainte de a mă despărţi de inginerul Isac acesta îmi spunea cu un foc de speranţă licărindu-i în ochi:  În sufletul meu trăiesc cu nădejdea că poate n-am pierdut totuşi şansa de a-i convinge  pe tinerii din acest ora, şi nu numai, de a venis să lucreze  la SHIPYARD ATG Giurgiu, Cineva  trebuie să ducă mai departe profesia de constructor naval, a cărei  istorie s-a scris , de-a lungul timpului, cu multă, multă  sudoare de toţi constructorii care au lucrat în ŞNG , atât  de către cei de ieri cât şi de cei de  astăzi,  salariaţi ai ATG. Dar înainte de toate tinerii trebuie convinşi că această profesie este frumoasă şi bănoasă. Căci în pragmatismul lor, ei vor veni, cu siguranţă la noi atunci când vor înţelege şi se vor convinge  că munca lor le este răsplătită pe măsură, aşa cum, de altfel, se întâmplă permanent la SHIPYARD ATG Giurgiu”.
Heliade CĂLIN