De ceva vreme, în Penitenciarul de Maximă Siguranţă Giurgiu îşi ispăşeşte pedeapsa Victor Atanasiu, fost jurnalist bucureştean. Motivul pentru care acesta este încarcerat: înşelăciune, pedeapsă – 12 ani. Cu toate acestea, Victor Atanasiu îşi susţine nevinovăţia, mai mult, acuzând justiţia română de grave nereguli în ceea ce priveşte procesul său.

Victor Atanasiu este fost critic literar, autor al multor articole, al romanului „Marin Preda – Viaţa lui e Moromete”, apărut în 1972, fost angajat al Scânteii Tineretului (după Revoluţie, Tineretul Liber), Cronicii Române şi Cotidianului.

„Istoria mea – îşi începe Victor Atanasiu povestea – începe pe 15 aprilie 2008, când am fost chemat la Secţia 15 Poliţie din Bucureşti (zona Berceni, unde locuiam) pentru o problemă de cvasi-rutină. Eram acuzat – printr-o plângere penală – de către fosta soţie că aş fi întârziat nejustificat cu plata pensiei alimentare. Cred că a făcut asta din răzbunare, pentru că bani i-am tot trimis… În fine, litigiul

s-a stins, în cele din urmă, dar nu acesta era, de fapt, motivul pentru care fusesem chemat la Poliţie. De fapt, mă aşteptau doi agenţi, cu un mandat de executare a pedepsei de 12 ani pentru înşelăciune, în urma unui proces la care eu nu am fost niciodată citat. Era vorba despre nişte contracte civile care nu s-au putut finaliza, cu privire la un imobil situat în zona bună a Bucureştiului (Bulevardul Geniului nr. 3). Primul care s-a arătat interesat a fost Valentin Duţă, fost patron al reprezentantului Grundfos pentru România, cu care am semnat un antecontract, dar nu

s-a mai finalizat, din pricina moştenitorilor lui. A urmat apoi un alt antecontract, cu Elena Spineanu, soţia lui Ulm Spineanu, care a cesionat creanţa unui administrator al firmei imobiliare ce a intermediat tranzacţia, Paul Florea, fiul fostului preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Apoi

s-a arătat interesat de casa din Geniului Laurenţiu Luca, medic, patronul lanţului medical PULS. Cea din urmă care a vrut să îmi cumpere casa a fost cântăreaţa Crina Mardare, cu care am încheiat antecontractul de vânzare – cumpărare pe data de 14 iunie 2000, adică acum mai bine de zece ani, şi după aproape opt ani de la semnarea primului antecontract. Mai mult, fiecare dintre cei cinci, am aflat ulterior, s-a constituit parte civilă în procesul despre care eu susţin că a fost o făcătură grosolană.

Cu aproape două luni înainte, am fost reţinut de către un echipaj de poliţie, care a coborât dintr-un taxi, fiind mai apoi dus la Poliţia Capitalei, şi repus în libertate câteva ore mai târziu. Pe data de 3 martie, m-am trezit cu un acelaşi echipaj, care mă reţinuse, cu un mandat de percheziţie în care căutau orice era legat de antecontractul cu pricina. Mi s-a spus să stau liniştit, pentru că toate documentele sunt în regulă şi sunt în favoarea mea. Mi s-a mai spus, de asemenea, că percheziţia s-a făcut spre binele meu, să se vadă că nu este vorba despre nimic de ordin penal. Totul s-a liniştit, până pe data de 16 martie 2001, când am fost din nou chemat şi reţinut pentru cinci zile la poliţie.

Am mai locuit efectiv în imobilul respectiv până pe data de 20 iunie 2002 când am fost evacuat silit, în baza unui contract ipotecar. Trei ani mai târziu, după angajarea mea la „Cotidianul”, l-am informat pe procurorul Davu, care se ocupa de cazul meu, că nu mai sunt de găsit la adresa cunoscută, şi că pentru orice, pot fi contactat la redacţia unde lucram. În aceeaşi zi, în care i-am comunicat acest lucru lui Davu, am depus şi o plângere penală împotriva lui Ion Orlando, creditorul din cauza căruia pierdusem imobilul.

De aici, mi-a început coşmarul adevărat. Decizii după decizii ale instanţelor, care îmi erau aduse la cunoştinţă cu mare întârziere, mă aduceau în situaţia de a fi un infractor. Am cerut, pe 30 mai 2008, şi mai apoi pe 6 iunie, acelaşi an, dreptul de a-mi consulta dosarul.

Dacă justiţia română ar fi funcţionat cum trebuie, puteau face minime investigaţii să mă găsească, mai ales că eu anunţasem în cartierul Berceni, la Secţia 15, că domiciliez pe raza dumnealor de jurisdicţie.

După alte 52 de zile de arest, în Penitenciarul Rahova, chiar de ziua de naştere a tatălui meu, pe 6 iunie, am fost repus în libertate. Trei luni mai târziu, s-a judecat apelul, care a fost respins, menţinându-se sentinţele din dosarul de bază. Desigur, am înaintat recurs, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a admis cererea mea, şi a retrimis, spre judecare, dosarul la Curtea de Apel. Dosarul meu a fost plimbat între Curtea de Apel şi ÎCCJ. Totul până pe data de 27 martie 2009, când am primit un telefon de la un anumit lucrător de la Poliţia Capitalei, un anume Nichita, care îmi spunea că a apărut o eroare a justiţiei, şi îmi cerea să mă prezint la Poliţia Capitalei împreună cu avocatul meu. Acolo, comisarul şef Costea mi-a prezentat acelaşi mandat de arestare din luna martie, care oricum era lovit de nulitate deoarece eu depusesem deja o serie de contestaţii la acesta. Mai mult, toate instituţiile statului

s-au jucat cu nervii mei. În perioada în care eu eram în libertate, adică pe 25 iunie, conducerea Penitenciarului Rahova a trimis o adresă prin care se spunea că eu aş figura încarcerat acolo. Este extrem de periculos să fii în asemenea evidenţe, iar tu să te ştii liber şi să te plimbi pe stradă… poţi fi săltat fără niciun fel de drept la replică!” Totul părea să decurgă pe dos pentru Victor Atanasiu, până când, pe data de 23 noiembrie 2009, o judecătoare a ÎCCJ, Livia Doina Stanciu, ar fi afirmat, în prezenţa avocatului din oficiu: „Este deţinut ilegal!”

„În acel moment – îşi continuă Atanasiu povestea – am realizat că sunt sechestrat de statul român, de justiţia română! Eu nu am vrut niciodată să ajung în puşcărie, nu consider că aş fi comis vreo nelegiuire, şi încă mai sper să am parte de un proces corect din partea statului, proces în care să mi se dea şi mie dreptul de a mă apăra. Pentru asta lupt, pentru dreptate”, a încheiat Victor Atanasiu, înainte de a se întoarce în propria celulă, pentru a-şi pune la punct următorii paşi.

D.C.