DSCF5162Printre numeroşii constructori navali ai SHIPYARD ATG am întâlnit-o zilele trecute şi pe Maria Feleagă, subinginerul proiectant din cadrul Serviciului Tehnic, născută în Zodia Racului, pe 24 iunie 1956, în comuna Onceşti din judeţul Bacău. Navalista şi-a făcut studiile pe plaiurile moldave, unde a urmat Şcoala generală şi apoi Liceul ”Lucreţiu Pătrăşcanu” din Bacău, pe care l-a absolvit în 1975 la profilul real. Deşi de mic copil a avut înclinaţii artistice acestea au rămase până la urmă neexploatate, ca în cazul tuturor copiilor care provin de la ţară, din lipsa posibilităţilor materiale. În această situaţie a fost nevoită să părăsească locurile natale şi să urmeze  Universitatea din Galaţi – Facultatea de Construcţii Corp Nave, pe care a absolvit-o în 1979, ca subinginer.

Prin repartiţie ministerială, ne spunea Maria Feleagă, am venit la Şantierul Naval Giurgiu în 1979, ca subinginer, în Secţia Construcţii Corp Navă. Aici am lucrat circa un an,  după care am fost trecută la Serviciul de programare a producţiei, unde am lucrat până în 1985 când m-am angajat la ICEPRONAV Galaţi – Filiala Giurgiu, ca subinginer, având punct de lucru tot în ŞNG, loc de muncă unde am profesat până la Revoluţie, în 1989. Atunci şeful nostru, un om deosebit, ing. Gabriel Husărescu, care devenise director la ŞNG, ne-a luat şi pe noi cu dânsul, angajându-mă subinginer în cadrul Atelierului de proiectări corp navă. Am lucrat aici până la intrarea în insolvenţă financiară a ŞNG, în 1998. Vestea intrării în faliment a fost extrem de tristă pentru navalişti. Îmi aduc aminte că toată lumea ne sfătuia să votăm noul, CDR. Aşa s-a întâmplat şi … din păcate pentru noi de ŞNG s-a ales praful! L-au vândut pe bucăţi la fier vechi! Odată cu şantierul a dispărut şi arhiva sa, nu numai utilajele şi materia primă existentă! Am intrat în şomaj alături de toţi salariaţii, şi îmi aduc aminte că a fost jale mare! După expirarea perioadei de şomaj m-am angajat la DGASPC Giurgiu, pe un salariu de mizerie, ca asistent social – postură în care am ajuns în mod neplăcut. Practic am trecut de la proiectări navale la … îngrijirea copiilor! Mie în general îmi plac copii, dar mi-a displăcut totuşi această muncă prost plătită. Deşi, nu consider că este o profesie înjositoare aici te umilea practic contravaloarea muncii prestate. La DGASPC am muncit până la începutul lui 2008 când m-am angajat la SHIPYARD ATG, ca subinginer în cadrul Serviciului tehnic de proiectări, loc de muncă unde profesez şi în aceste zile.

Oricâte greutăţi ai avea până la urmă tot răzbaţi!

Maria Feleagă ne spunea  că şi-a impus un  principiu, bun şi sănătos: Viaţa merge întotdeauna înainte, oricâte greutăţi ai întâmpina! Acesta este principiul după care m-am călăuzit în viaţă până acum şi după care mă voi călăuzi şi pe viitor. Sunt un om normal, ca orice navalist, îmi place muzica, dansul şi clătoriile pentru care nu am niciodată suficient timp. Sunt o familistă convinsă, am un băiat de 28 de ani, economist de profesie. În plan profesional am realizat multe lucruri, dar de unele sunt tare mândră.  În primul rând este vorba despre lucrările efectuate la pescadoare, pe linia amenajărilor interioare. Această provocare a fost ceva nou pentru mine, întrucât era mult mai grea din punct de vedere profesional, dar am trecut-o cu bine. Deşi de-a lungul timpului am efectuat proiectări şi în domeniul lăcătuşeriei navale, acum consider că noul domeniu în care m-am specializat este mult mai interesant şi frumos, chiar dacă este mult mai greu. Ca om care am prins două regimuri de muncă, înainte şi după revoluţie, pot să afirm cu mândrie că mi-am făcut datoria faţă de profesie întotdeauna. Am acordat şi acord o atenţie deosebită termenelor de realizare a lucrărilor şi calităţii lor. În vechiul regim lucram în acord global şi aveam termene de respectat, dar ele păreau mult mai lejere ca durată decât cele din ziua de azi. După părerea mea şi din acest motiv cred că s-a dus de râpă sistemul! Azi ritmul de lucru este mult mai alert, lucrăm pentru armatori străini şi nu te poţi juca niciodată cu termenul de predare la cheie, a unei nave! Sunt nostalgică,şi îmi vine în minte şi acum grupul acela de salariaţi  în care lucram la ICEPRONAV, pe vremuri. Toţi formam o familie foarte unită, în care exista o întrajutorare puternică, care nu mai poate fi întâlnită însă  astăzi. Am devenit mult mai reci…De la SHIPYARD ATG am însă cea mai dragă amintire, ce mi-a marcat destinul pentru totdeauna. Culmea este faptul că se referă tot  la unitatea colectivului, deşi este format în majoritate din bărbaţi. Aici, în acest şantier,  sunt numai oameni de calitate, din toate punctele de vedere. Deşi nu noi proiectanţii suntem în ”faţă” atunci când se lansează la apă o navă, totuşi ne bucurăm la fel ca toţi ceilalţi salariaţi. Condiţiile de muncă de la SHIPYARD ATG sunt net superioare celor de la vechiul ŞNG iar dotările tehnice sunt excepţionale.  Avem o tehnică de vârf, proiectăm totul pe calculator şi nu pe planşetă , ca pe vremuri! În birouri iarna aici muream de frig, iar acum avem tot confortul de care are un salariat nevoie. Vara însă muream de cald întrucât apărea efectul de seră.  Acum avem aer condiţionat. Retribuirea muncii este acum foarte bună pentru nivelul oraşului Giurgiu. Pe vremuri şantieriştii luau, e adevărat, retribuţii atractive,  însă nu prea aveau ce să cumpere cu banii câştigaţi! Relaţiile de muncă cu patronatul şi conducerea executivă sunt astăzi foarte bune la SHIPYARD ATG, iar pe linie profesională suntem ajutaţi oricând avem vreo problemă…

Ce facem cu generaţia de mâine?

Cu toate satisfacţiile trăite până acum, mai spunea Maria Feleagă, dacă aş mai fi vreodată adolescentă, ceea ce este imposibil, nu sunt sigură că aş mai merge pe acelaşi drum, întrucât profesia mea este extrem de grea pentru o femeie! Dacă aş mai  avea  posibilitatea să aleg, aş opta pentru altceva, la condiţiile de acum. Poate aş merge într-un domeniu mai feminin; sănătate sau ceva din industria uşoară. Oricum cu siguranţă aş alege o muncă specifică femeii. Am rămas pentru totdeauna la Giurgiu din mai multe motive. În primul rând pentru faptul că pe vremuri nu puteai pleca oricum şi oricând unde vroiai. Dacă nu am făcut acest lucru în primii ani de muncă atunci n-am mai făcut-o nici ulterior, deşi nu mi-a plăcut niciodată oraşul Giurgiu, din cauza ţânţarilor! Dar vorba unui coleg : „Giurgiu ţi-a dat pâinea şi cuţitul”, aşa că…nu mai comentez! M-am căsătorit aici şi aici am rămas definitiv. Deci şi pentru mine este valabil proverbul cu ”Cine bea odată apă din Dunăre nu mai pleacă niciodată din acel loc traversat de fluviu !” Pentru mine cea mai grea perioadă a constituit-o anii când am lucrat la DGASPC. Au fost ani de trudă şi de asimilare a experienţei în care ne confruntam cu multe lipsuri.  Epoca SHIPYARD ATG, a venit ca o răsplată mult aşteptată, deşi când am  sosit aici nu cunoşteam proiectarea pe calculator. M-au ajutat însă colegii, şi pentru asta le sunt recunoscătoare tuturor celor care mi-au dat o mână de ajutor. Am fost sprijinită de tot colectivul de salariaţi de la SHIPYARD ATG, chiar mai mult decât m-au ajutat uneori membrii familiei!

Banii nu pică din cer pentru nimeni…

Cu ochii umeziţi de lacrimi, subinginerul Maria Feleagă, părând că  priveşte  în zare spre orizontul vremurilor ce vor veni,  ne-a declarat, ca toţi ceilalţi colegi de-ai săi intervievaţi până astăzi,  că este dezamăgită de tinerii de azi. Aceştia visează frumos, visează salarii ca-n Europa, de câte 2000-3000 de euro, dar din păcate în Giurgiu nu se poate câştiga aşa ceva, deocamdată! Tinerii fug de muncă şi nu înţeleg că în viaţă trebuie să porneşti de jos în profesie. Ei au o concepţie greşită despre muncă, şi au impresia că dacă sunt angajaţi la patron, sunt slugi! Personal îi sfătuiesc pe tinerii giurgiuveni, ori de câte ori am prilejul, să vină la SHIPYARD ATG. Din păcate nu prea îi interesează. Cunosc bine chiar un caz în care am sfătuit un tânăr care spunea că ar dori să aibă o meserie, să vină să se angajeze la noi, auzindu-l că vrea să muncească, şi că din păcate nu găseşte unde. I-am sugerat să vină aici, la noi, că va fi angajat şi… nu a venit! Soarta tinerilor , viitorul şantierului nostru, este îngreunată şi de faptul că nu mai au şcoli profesionale unde să înveţe o profesie din acest vast domeniu industrial. Pentru ei aproape nimic nu mai este roz; de vină fiind evident sistemul, dar şi  credinţa lor că vor putea câştiga,  fără efort, tot ceea ce îşi doresc. Din păcate banii nu pică din cer…!

A consemnat, Heliade CĂLIN

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here