Reporter: În debutul dialogului nostru, am dori să ne precizaţi câteva date biografice despre dumneavoastră.
Dan Cristescu: Ardelean, după mamă, născută în Blaj, jud. Alba, regăţean, după tată, născut în Giurgiu, am venit pe lume la data de 01.09.1955 în Giurgiu Şi tot în Giurgiu mi-am desăvârşit studiile: 8 clase la Şcoala generală nr. 7 – în perioada 1962-1970, precum şi pe cele liceale, la Liceul nr. 2, actualmente ”Tudor Vianu”. După terminarea studiilor, în iunie 1974, am dat admitere la Şcoala tehnică de transporturi feroviare din cadrul Ministerului Transporturilor, dar înainte de începerea studiilor am efectuat stagiul militar aşa cum se obişnuia în acea perioadă. Apoi, om matur, cu armata făcută şi studiile aproape de final, am hotărât că este momentul pentru întemeierea unei familii aşa că, deşi tânăr, am făcut pasul cel mare într-un mariaj care durează de 40 de ani şi din care au rezultat cele două minuni ale familiei, fii mei, Cosmin şi Andrei, ambii băieţi mari, şi la propriu, şi la figurat.
Rep: În continuare, referitor la activitatea şi realizările dumneavoastră profesionale de până acum, ce ne puteţi spune?
D.C: Ei, despre activitatea mea profesională v-aş putea povesti zile şi nopţi la rând fără să mă plictisesc. M-aţi pus în situaţia de a mă reîntoarce în trecutul nu prea îndepărtat, trecut pe care-l iubesc şi de care îmi aduc aminte cu plăcere – cel de ceferist. S-o luăm însă cu începutul. După terminarea studiilor, în anul 1976, aveam două variante: fie acceptam să profesez ca tehnician transporturi feroviare în una din unităţile de profil din Bucureşti sau sucursale limitrofe judeţului Giurgiu şi atunci nu-mi puteam realiza visul de a deveni mecanic de locomotivă, fie aşteptam încă un an profesând altă meserie până la ivirea posibilităţii de a deveni ceea ce-mi doream. Am ales a doua variantă, având în vedere şi faptul că se apropia naşterea primului copil. Aşa se face că prima luare de contact cu “producţia” s-a făcut, unde altundeva decât la IT. Dunăreana Giurgiu, ca operator maşini electronice de desen şi gravură automată. La acea vreme, electronica era un domeniu în plină dezvoltare, aşa că graţie cunoştinţelor dobândite în anii de studiu mi-a fost uşor să mă adaptez cerinţelor noi ce guvernau procesul de producţie automatizat. Simplu şi eficace, dar eu mă gândeam la ziua când îmi voi putea îndeplini visul fără a-mi neglija totuşi îndatoririle de serviciu ce îmi fuseseră repartizate. S-a scurs un an lung, mai lung decât anul calendaristic cunoscut de toţi până ce am primit vestea mult aşteptată. Pe scurt, Ministerul Transporturilor m-a anunţat că pot veni la examenul de admitere pentru funcţia de mecanic de locomotivă. L-am dat, l-am luat şi de atunci, din 1977, visul meu a devenit o realitate fericită plină de împliniri profesionale şi personale de neegalat. Şi uite-aşa, am bătut drumurile de fier ale ţării cu trenuri de marfă timp de 14 ani şi în ultima parte a carierei, timp de 19 ani, cu cele de persoane. Adunaţi, 33 de ani de cale ferată, străbătând ţara în lung şi în lat, văzând frumuseţile ei naturale deosebite, cu oameni prietenoşi şi dispuşi să-ţi dea o mână de ajutor atunci când aveai nevoie. Pensionat în 2010, consider şi acum că nu există meserie mai frumoasă. Poate vorbeşte nostalgicul din mine, dar dacă o să aveţi vreodată posibilitatea să staţi în cabina unei locomotive să vedeţi cum vine “şarpele” (trenul) după locomotivă cu 160km/h o să înţelegeţi ce înseamnă responsabilitate, disciplină, ordine şi cunoaşterea aprofundată a legislaţiei în domeniu. La CFR ai voie să greşeşti o singură dată, dar acea greşeală poate costa viaţa a sute de oameni sau pagube materiale produse mărfurilor sau materialului rulant incomensurabile.
Rep: În ceea ce priveşte activitatea politică, în primul rând, când aţi ”cochetat” prima dată cu acest domeniu şi ce v-a determinat să pătrundeţi în el?
D.C.: Întrebarea corectă în cazul meu ar fi: când a început politica să mă „curteze”? Ceea ce nu e foarte departe de adevăr! În cadrul depoului de locomotive Bucureşti Călători eram un grup de prieteni, toţi mecanici de locomotivă, cu care, din când în când, puneam ţara la cale. În acea perioadă, anul 1996, evenimentele politice şi sociale se derulau pe repede înainte, problemele de ordin politic fiind, desigur, cele mai ofertante pentru dezbateri şi noi asta făceam. Înainte de plecarea la drum discutam cele mai fierbinţi subiecte ale momentului. Că nu eram de acord unii cu ceilalţi este de la sine înţeles şi de aici ieşeau cele mai docte comentarii pe care le putea emite fiecare dintre noi. La una din aceste mici controverse amicale a asistat şi Gabriel Oprea, pe atunci preşedinte al Organizaţiei PSD sector 1 Bucureşti. S-a insinuat şi el în discuţia noastră, fără însă a emite păreri despre subiectele noastre de discuţie şi având pe alocuri o tuşă personală asupra situaţiei de ansamblu. Că am fost mai vocal sau părerile exprimate de mine la acea discuţie au fost motorul determinant în formarea unei păreri despre mine nu ştiu, ştiu doar că în noiembrie 1996 Gabriel Oprea m-a determinat să semnez adeziunea de membru PSD la Organizaţia pe care o conducea. Cu acceptul meu, evident! Am pornit de la bază şi, muncind alături de oameni cu multă experienţă politică, mi-am dat seama (părere personală) că pentru a face politică trebuie să te naşti cu microbul ăsta, altfel nu reuşeşti să-i pătrunzi dedesubturile. Contrar părerii unora, politica nu se face numai la nivel de Parlament cu toate derivatele lui sau numai în cadrul organizat al partidelor politice. Politică fac în primul rând oamenii de rând, nu politicienii. De la oameni şi numai cu ei politica are sens, scop şi finalitate. Altfel nu se poate. Politica e făcută de oameni pentru oameni. Din punctul meu de vedere, care bineînţeles este încărcat cu o doză de subiectivism, toată lumea face politică, cu diferenţa că unii ştiu că fac politică, alţii nu. Politica mare, dar şi cea la nivel local trebuie axată în special pe rezolvarea problemelor cu care se confruntă oamenii în viaţa de zi cu zi. Politica, fie de stânga, fie de dreapta, trebuie să rezolve problemele globale ale societăţii, ţinând cont în mod special de cerinţele societăţii în ansamblul ei. Parteneriatul cu cetăţenii trebuie să fie mottoul de bază al politicii.
Rep: De curând, aţi devenit consilier în cadrul Consiliului Judeţean Giurgiu. A fost greu drumul parcurs până aici? Ce înseamnă pentru dumneavoastră postul de consilier judeţean? Ce aşteptări aveţi şi ce vă propuneţi să realizaţi în această calitate?
D.C: Pentru acest motiv am candidat la funcţia de consilier judeţean şi da, pentru a răspunde la întrebarea d-voastră, pot spune că a fost un drum lung, greu, cu realizări şi uneori cu eşecuri. A fost nevoie de multă muncă, de acumulare de informaţii şi de filtrarea acestora, uneori chiar de sesiuni de învăţat ca la şcoala generală urmate de examene date în faţa oamenilor a căror încredere nu trebuia pierdută. În încrederea acordată de oameni este multă speranţă, infinit de multă exigenţă şi responsabilitate, adevăr şi perspectivă. A fi consilier judeţean este o mare onoare acordată mie de oamenii judeţului Giurgiu şi vreau să cred că votul lor a fost unul de încredere şi de certitudinea că voi fi determinat în a-mi folosi întregul potenţial politic şi uman pentru rezolvarea problemelor lor. Fiind pensionar, am o datorie faţă de acest segment al populaţiei judeţului. Sunt şi eu pensionar şi ştiu din proprie experienţă cu ce probleme se confruntă vârsta a-III-a. Am decis, aşadar, să mă implic, în calitate de consilier judeţean, în problemele legate de acest subiect ce a născut şi încă naşte multe controverse. Îmi voi îndrepta atenţia asupra menţinerii şi aplicării standardelor democratice în ceea ce priveşte vârsta a-III-a: egalitate şi non discriminare, participarea la luarea de decizii, incluziunea socială, protecţia financiară, acces la justiţie, dreptul la o viaţă demnă. Consider că este necesar să se schimbe mentalitatea pensionarilor, şi anume să nu ne mai temem că suntem vârstnici! Este un privilegiu şi trebuie să fim priviţi cu respect!
Rep: Unde vă vedeţi peste 5 ani?
D.C: Unde voi fi peste 5 ani nu vă pot spune! Risc însă un răspuns şi spun că tot aici, la PSD! Totul depinde de sănătate şi de firul nevăzut al vieţii! Ce ştiu sigur este că îmi doresc să am aproape de mine persoanele dragi mie, care să mă ajute, să mă înţeleagă şi să-mi sprijine toate iniţiativele.
Rep: De asemenea, am dori să vă cunoaştem şi în calitate de om, cu calităţi şi defecte, cu împliniri şi dezamăgiri… Cum v-aţi autocaracteriza în câteva cuvinte? Care este cea mai mare împlinire a dumneavoastră? Dacă ar fi să vă doriţi ceva mai mult, pe orice plan sau aspect al vieţii, care ar fi acel lucru?
D.C: Autocaracterizare? Păi de mine însumi, numai de bine! E o glumă, bineînţeles! Sunt un om normal, care crede în prietenia sinceră, respectă oamenii, nu se dă bătut aşa de uşor în faţa vicisitudinilor vieţii şi nu este în stare să urască sau să jignească. Poate din aceste motive cea mai mare împlinire personală este familia mea şi dacă îmi doresc ceva mai mult pe această lume este sănătatea şi fericirea familiei mele. Cât despre defecte, îi las pe alţii să le contorizeze.
Rep: Nu în ultimul rând, pentru a ”definitiva” conturarea imaginii de ansamblu despre dumneavoastră, ne puteţi vorbi despre hobby-urile pe care le aveţi?
D.C: Îmi place să citesc, să fiu informat, să pescuiesc, să mă uit la televizor – care este cel mai bun ”somnifer”, să călătoresc şi să fiu în compania prietenilor.
(Teodora Nicolau)