De la Târgu Frumos, măritată la Giurgiu

S-a născut la Târgu-Frumos, în toamna unui an 1928 care avea să-i lege criza acelor vremuri de destinul şi pasiunea cu care şi-a trăit viaţa. Fiind singura fată la părinţi, alături de cei 3 fraţi, Elena Tănase s-a ţinut mândră, aşa cum îi stă bine unei moldovence, atingând vârsta de 27 de ani fără să fie cucerită de vreun bărbat. Abia în 1955, când a venit la Giurgiu, la o mătuşă, avea să-şi cunoască viitorul soţ şi să „coboare” din Târgu-Frumos la Dunăre.

A absolvit şcoala normală şi liceul economic angajându-se la Poşta Română pe postul de secretară. De aici avea să primească şi repartiţie pentru un apartament în zona „1 Decembrie”, acolo unde locuieşte şi astăzi. Directorul Poştei de atunci a rugat-o să mai aştepte pentru a primi o casă într-o altă zonă a oraşului, dar Elena, o femeie sosită la Giurgiu de departe, când a intrat în apartament şi a simţit „izul primei case” din viaţa sa, nu a mai stat pe gânduri şi a făcut abstracţie de zona mărginaşă în care se află casa, acceptând-o fără să clipească. Nu a ştiut însă că periferia îi modelează pe oameni, dar şi bunul simţ, limbajul, purtarea, atitudinea… Abia astăzi, când nu mai are putere să riposteze „încasează” bobârnace pe care vecinii şi singurătatea le folosesc împotriva ei ca pe o armă letală.

Soarta avea să „lucreze” asemenea unei ape care sapă în piatră seacă: toţi fraţii au plecat de lângă Elena, pe rând, golindu-i sufletul de viaţă şi trupul de sănătate şi oferindu-i alternativa tristă a singurătăţii.

Unul dintre ei a fost omorât în propria casă de nişte hoţi, altul a suferit din cauza unui picior, decedând în mari dureri, iar ultimul s-a îmbolnăvit de psoriazis, trupul devenind tot o rană. Pentru cel de-al treilea frate, Elena a vândut şi apartamentul unei prietene doar să-l vindece de boala necruţătoare de care suferea.

În urmă cu 12 ani a primit 10 milioane de lei pentru apartament cu condiţia să fie lăsată să trăiască în el până la moarte. Cu aceste 10 milioane Elena şi-a dus fratele bolnav prin spitalele din Bucureşti, dar boala l-a răpus până la urmă, lăsându-o singură, într-un oraş ostil, aşa cum îl ştim cu toţi de altfel.

Înainte de a i se stinge fratele, Elena îşi aminteşte de situaţii când, rămânând fără bani, aduna din piaţă frunze de varză căzute de pe lângă tarabe, din care îi făcea fratelui o fiertură cu care să-l hrănească.

După decesul celui de-al treilea frate, Elena Tănase a lăsat mândria deoparte şi s-a măritat cu un instalator. „De reparat” însă nimeni nu mai putea să-i repare viaţa şi faptul că nu avea copii. Mariajul de altfel s-a „stricat” înainte să înceapă să meargă!

Recunoaşte că nu este o fire comunicativă, dar nici ursuză sau indiferentă la cei din jur. Faptul că mulţi au gratulat-o cu apelativul „moldoveanco”, ca şi cum aceasta ar fi fost o povară, a determinat-o să evite contactul cu vecinii pentru a nu le da prilejul să o jignească.

S-a retras în sine, dar a încercat să spargă barierele singurătăţii prin călătorii pe care a decis să le întreprindă cu ajutorul serviciului pe care-l avea. Astăzi amintirea acelor drumuri prin ţară o „resuscitează” şi îi oferă plăceri nebănuite sufletului. A colecţionat şi timbre, serviciul oferindu-i ocazia de a-şi completa de fiecare dată colecţia cu noi apariţii filatelice. ªi această colecţie avea să fie vândută pentru a fi înlocuită cu medicamente pentru cel de-al treilea frate.

„Mi-a fost frică de boală şi de oameni”

Doar aceste temeri au modelat singurătatea ce a subjugat-o pe Elena Tănase, frica de boală datorându-se morţii fraţilor, dispariţii care au măcinat-o şi i-au şubrezit încrederea în forţele sale. Oamenii au speriat-o cu maliţiozitatea lor.

Chiar şi în călătorii se simţea mai bine admirând singură natura, deoarece grupul vorbea mult şi degeaba…

Nici după 55 de ani de viaţă, Elena Tănase nu se poate împăca cu răutatea şi lipsa de respect a localnicilor, iar avertismentul pe care fratele său mai mic i l-a dat atunci când s-a mutat aici: „Vai de tine!”, a devenit o anatemă de care nu poate scăpa.

Giurgiu – un oraş al singurătăţilor eterne

Singurătatea Elenei Tănase este reprezentativă pentru mulţi pensionari din Giurgiu. Deşi Casa de Ajutor Reciproc a Pensionarilor, Primăria Giurgiu şi alte instituţii au încercat să vină în ajutorul bătrânilor amenajând un club al Pensionarilor, un serviciu de asistenţă socială la domiciliu, totuşi povara singurătăţii apasă pe umerii lor. Ziarele, televiziunea (aici urmăreşte mai ales emisiunile religioase) nu pot compensa relaţiile de suflet ale niciunuia dintre noi, dar, mai ales, ale bătrânilor precum Elena Tănase!

Pentru că a fost instructoare de pioneri şi secretară la sindicat, Elena Tănase este interesată de emisiunile politice fiind mai informată, la 82 de ani, decât majoritatea tinerilor care navighează zilnic pe Internet.

Citeşte, priveşte şi plânge! Programul zilnic al dânsei este completat de hrănirea vrăbiuţelor cu mălai şi pâine. „Dimineaţa vin vrăbiuţele şi bat în tabla de la geam să le dau să mănânce”, spunea doamna Elena cu oarece bucurie în suflet că cineva are nevoie de ea şi-o bagă în seamă. „Vecinii mă fac nebună pentru că hrănesc păsările!” mai completa dânsa cu regretul că oamenii sunt duşmănoşi şi nu le pasă decât de ei înşişi.

Cel mai mult însă o deranjează zgomotul produs de muzică, noaptea de unii vecini care nu-i respectă liniştea.

Îi este frică să nu facă vreun atac cerebral din cauza stresului şi a emoţiilor.

Este operată de cataractă, cu genunchiul drept având cartilagiul distrus, dar şi cu un început de psoriazis. Nu aceste probleme o macină ci cele de suflet, incurabile!

Ba se teme de singurătate, ba se plânge de zgomotul vecinilor!

Din pensia pe care o are, doamna Elena plăteşte către serviciul de asistenţă socială al primăriei o sumă de bani pentru a primi la domiciliu o asistentă socială care să o ajute la treburile casei. Din păcate prezenţa doamnei asistente nu poate compensa singurătatea, deoarece doar o persoană mai în vârstă ca doamna Elena cu care să poată comunica aceeaşi limbă, a bătrâneţii, ar putea să alunge tristeţea din viaţa sa.

Faptul că nu a ieşit din casă de 4 ani nu i se pare ceva extraordinar deoarece deplasarea este greoaie şi nici nu o ajută să cunoască oameni.

Deplasarea altor bătrâne la dânsa acasă ar fi o soluţie dar persoanele în vârstă nu folosesc chat-uri sau site-uri prin care să-şi facă noi cunoştinţe. Apelul lor rămâne undeva între zidurile casei sau este auzit… de vrăbiuţe. Articolul de faţă pretinde să atragă atenţia asupra acestui aspect al singurătăţii. După ce şi-a făcut planul cu tineri emotivi şi persoane introvertite, singurătatea a ales să treacă în tabăra bătrânilor cu tot arsenalul.

Recunosc că apelul doamnei Elena Tănase m-a luat pe nepregătite, obişnuit fiind cu persoane care au lipsuri materiale şi necesită ajutorul semenilor. Lipsurile doamnei Elena sunt din suflet şi nu pot fi vindecate cu bani, produse alimentare sau abonamente gratuite pentru transport; La vârsta de 82 de ani doamna Elena şi alţi bătrâni ca dânsa, mai au un singur dor: să se stingă cu demnitate, cu mulţumirea că nu au irosit viaţa! Pentru aceasta au nevoie doar de atenţie şi respect cuvenit pentru vârsta, dar şi pentru că pot oferi la rândul său exemple interesante.

„De la cimitir nu mă dă nimeni afară şi o să am linişte!” încheia doamna Elena povestea unei vieţi marcate de stigmatul singurătăţii.

„Îmi doresc să nu mă sting singură”… Poate mai sunt bătrâne pentru care singurătatea a lucrat cu normă întreagă!”

Ion ION

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here