dscf9961Informat de un vechi colaborator al publicaţiei noastre Emil Câinaru, fost director al Fabricii de Zahăr, despre existenţa unui giurgiuvean care a depăşit “graniţa” celor 100 de ani, am decis rapid că o astfel de întâlnire nu poate fi decât emoţionantă.

A trebuit să mă întrebuinţez puţin până să descopăr casa bătrânească a familiei Roşca. Ascunsă pe o stradelă laterală de pe “Smârdei”, curtea este destul de mică şi pustie, însă curată ca lacrima.

“Să veniţi vara, când înfloresc florile, să vedeţi ce frumos arată curtea” mă întâmpină tanti Maria, soţia eroului nostru o bătrână de 84 de ani. “Să nu vă supăraţi pe mine că vorbesc mai tare. Fac asta pentru că nu mai aud foarte bine” se scuză. “Mă completează destul de bine soţul” declară mândră aceasta.

Născut în data de 23 aprilie 1909, nea Tudor Roşca se apropie de împlinirea vârstei de 101 ani. Invitat în casă, sunt întâmpinat de un domn căruia nu i-aş fi dat mai mult de optzeci. Nu ştiu cât de mult se bucură un bărbat când aude o astfel de vârstă, însă tanti Maria mă informează că sunt persoane care au afirmat că bărbatul cu care împarte de 65 de ani şi bunele şi relele arată mult mai tânăr de-atât…

“Chiar şi la vârsta aceasta înaintată este foarte harnic. Face piaţa, sparge lemne, pune pe foc… Este foarte atent cu mine, a rămas un cavaler” îşi caracterizează bărbatul doamna Maria.

Provocat la dialog, nea Tudor demonstrează că are o memorie de invidiat. Aude foarte bine, vede la fel şi se jură că nu a fost niciodată bolnav cu adevărat. “Casa nu mi-a fost călcată de doctori. M-a ferit Dumnezeu atât pe mine cât şi pe familia mea de boli” declară acesta. “Nici măcar nu are fişă medicală, dacă vă vine să credeţi. Mi-au spus că trebuie să îi fac pentru că fără aceasta nu îi va fi eliberat în caz de deces acel certificat” – îmi spune tanti Maria.

Cei doi nu se sfiesc să aducă în discuţie cuvântul fatidic: moartea. “Nu îmi este frică de ea. Sincer nici nu m-am gândit că voi ajunge la această vârstă” dezvăluie Tudor Roşca. Invitat să deconspire “secretul longevităţii”, bătrânul recunoaşte: “nu mi-au plăcut nici tutunul, nici băutura. De la 15 ani am încetat să vorbesc urât. M-am apropiat de Dumnezeu şi am înţeles că numai credinţa mă poate salva”.

Plecată în camera alăturată pentru a deretica, tanti Maria se întoarce cu un petic de ziar. “Au venit acum câţiva ani cineva de la ziar. Chiar şi de la o televiziune. Ţin minte că l-a pus pe tataie să alerge pe stradă” se amuză bătrâna şi îmi întinde ziarul. Era un număr din februarie 2005 a… Jurnalului giurgiuvean!

Aşadar, Cristina Efrim, fosta noastră colegă, realizase acum cinci ani un reportaj despre povestea de dragoste a familiei Roşca! “Uite, aici m-a pus să îl pup pe obraz. Oare ce au zis femeile când m-au văzut făcând asta?! S-au purtat foarte frumos, ne-au adus flori şi bomboane” îşi aminteşte bătrâna.

Discuţiile curg inevitabil către copii şi nepoţi, aceasta după ce aflu că, într-adevăr, nea Tudor a fost cojocar de meserie, şi a luptat în cel de-al doilea război mondial, ajungând până la Odessa.

„Viaţa era grea după primul război. Acasă, la Oinacu, aveam şase fraţi. Am plecat de mic ca să îmi fac un rost în viaţă. Am fost ucenic la cojocărie, şi până la urmă am reuşit să îmi deschid propriul atelier. Eram cam patru în tot oraşul. Aveam foarte mulţi clienţi.”

Deşi nu au fost niciodată bogaţi (familia Roşca şi-au luat primul pat adevărat, abia în urmă cu câteva luni, pentru că cel vechi era prea îngust) nu se plâng şi nu s-au plâns niciodată.

“Cel mai frumos moment din viaţă este acela al căsătoriei. Este „peticul” cel mai drag din profesia mea de cojocar. Când nu eşti singur treci mai uşor peste necazuri. Am o pensie de 400 de lei şi un ajutor de veteran de 250 de lei. Ne ajung! Eu sunt foarte mulţumit. Nu am dorit niciodată bogăţie şi averi” îmi mai spunea nea Roşca.

Tanti Maria nu are niciun venit. Nici pensie, nimic! A trebuit să aibă grijă de familie, şase copii, dintre care doi dintr-o căsătorie anterioară a soţului său. Aşa erau vremurile la oraş pe atunci. “Prima soţie s-a îmbolnăvit grav, în 1945. Avea numai 28 de ani când s-a stins. După 4 luni am decis să mă recăsătoresc. O întâlnisem pe Maria. Era foarte frumoasă şi foarte tânără” povesteşte Tudor Roşca. Tanti Maria confirmă: “Aveam 19 ani şi eram domnişoară. Ne-am cunoscut la întrunirile religioase. El avea 36. Diferenţa este de 17 ani, însă niciodată nu am simţit-o. De atunci suntem împreună. Nu ştiu ce m-aş face fără el” confirmă şi bătrâna.

Când vine vorba de copii, glasul celor doi bătrâni începe să tremure. Cinci dintre cei şase copii trăiesc şi acum. “Cel mai mare, fiul soţului meu din prima căsătorie a trecut de 70 de ani. Niciunul nu locuieşte cu noi. S-au căsătorit, şi au plecat. Avem şapte nepoţi şi patru strănepoţi. Am avut grijă şi de nepoţi, şi de strănepoţi. Ne-am dori să ne viziteze mai des” recunoaşte bătrâna. Ar vrea să spună mai multe dar se opreşte.

Tudor Roşca îşi aduce aminte de una dintre cele zece porunci: “Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta ca să îţi fie ţie bine. Am trăit atât pentru că eu am avut grijă de părinţii mei”

Maria Roşca aduce vorba şi despre comunitatea în care trăieşte. „Simt eu că unii oameni ne privesc cu invidie. Nu înţeleg însă de ce? Poate pentru că nu stăm prea mult locului.” După un moment de tăcere continuă: „Sunt niţel supărată pe Tudor al meu”. Îmi vede nedumerirea de pe chip. „Pentru că a dat singur zăpada în iarna care tocmai s-a încheiat. Vecinii s-au învăţat să facă el lucrul ăsta. Nu zic să îl ajute, dar măcar să îşi facă curat în faţa propriei curţi” îmi spune cu revoltă bătrâna.

Celebrat de către Consiliul Local anul trecut, odată cu împlinirea vârstei de 100 de ani, nea Tudor se mândreşte cu diploma primită. Tanti Maria este mai practică “Cele 30 de milioane oferite atunci au fost suficiente însă pentru ca bătrânii să iasă cu bine din iarnă. „Au fost foarte buni banii aceia. Cu ei am reparat soba şi ne-am cumpărat lemne pentru toată iarna” declară tanti Maria. „De asemenea, alte 10 milioane ni s-au dat atunci când furtuna din toamna trecută a distrus acoperişul căsuţei în care locuiesc. “Ploua în casă, am strâns toate covoarele… nu mai ştiam ce să fac. Acoperişul a fost pus de un ginere de-al meu, care m-a ajutat”.

M-am despărţit de cei doi bătrâni cu gândul de a-i revedea de 23 aprilie, ziua în care nea Tudor împlineşte 101 ani. Bătrânul nu m-a lăsat să plec până nu mi-a arătat buletinul. A zâmbit doar când a venit vorba de data trecută în dreptul naşterii. L-au făcut mai tânăr cu câteva zile. Aşa era pe atunci.

Bogdan VLADU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here